|
|
Se poate vorbi despre acel romantic “mal-du-siecle”, despre “spleen”-ul simboliştilor, despre “la nausée”, starea existenţialiştilor, despre “ciumă”, despre “scârba” sau “greaţa” tinerilor furioşi şi a curentului “cinematograful liber” din Marea Britanie imediat postbelică. Mircea Daneliuc ne sugerează, ne argumentează estetic că se poate vorbi şi despre o stare specifică nouă, postdecembristă, starea de “lehamite”. Altfel spus, dacă în Patul conjugal propune o estetică a oribilului, a dezgustătorului, în filmul următor propune o estetică a stării de “lehamite”. Această lehamite (1994), premieră la Bucureşti în ziua de 8 aprilie 1994, evocă aceeaşi perioadă, postdecembristă. Ca în toate filmele sale (cu excepţia lui Glissando, un film unic, solitar în filmografia lui Mircea Daneliuc, dar şi în cinematografia română , şi aici reconstruieşte cu o voluptate a particularului, a detaliului, a imediatului, o parte reprezentativă a societăţii româneşti din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Locurile, obiectele şi oamenii formează un tot unitar, fac o sinteză perfectă, dar, în acelaşi timp, se intercondiţionează. Toate poartă amprenta neglijenţei, a tembelismului, a unui sictir continuu, a unei mizerii generalizate. Un univers uman al deriziunii din care lipseşte cultul muncii şi al valorilor, dar şi motivaţia morală, spirituală, a acestora. Toate personajele, anonime sau nominalizate, de la poliţaiul ce apare la locul accidentului, la directorul spitalului, de la beţivi – clienţi constanţi ai aceleiaşi bombe, la aceleaşi ore – la trecătorii întâmplători, de la Bebe, fost alpinist de performanţă, numit cu ambiguitate “profesorul”, la doctoriţa Vali sau la refugiatul cubanez Ramon, toţi par a fi prinşi într-o plasă invizibilă, imensă, în care se zbat neputincioşi. Sunt fiinţe care s-au prăbuşit în automatisme. Directorul spitalului nu mai poate avea preocupări de medic. A uitat tot ori a trădat tot. A devenit, cel mult, un funcţionar bântuit de obsesia gazului ce se scurge de pe conductă sau a becurilor arse. Doctoriţa Vali se mai ocupă de bolnavi, dar cu stângăcie, şi tot cu stângăcie încearcă să repare frecventele pene de curent, rămânând cu ticul grotesc al pipăirii prizelor. Din fosta pasiune de alpinist de performanţă, Bebe mai invocă unele amintiri, ca nişte repere fragile, din legendarul teritoriu, acea “lumină albă”, o lume cândva a speranţei, acum aproape uitată. Şi bolnavii se comportă parcă altfel, cu stângăcie. Însăşi condiţia lor de bolnavi pare dubioasă. Pietonii, deşi reali, palpabili, au ceva de năluci, de ireal, de inconsistenţă. Şi ţiganii, deosebit de expresivi, par a popula o lume de coşmar, halucinantă. O lume pipăibilă, reală, concretă, şi totuşi, paradoxal, ireală, halucinantă. Iată esenţa artei lui Mircea Daneliuc: acest joc subtil, discret, uneori brutal, între real şi imaginar, între local şi universal, între particular şi general. Avem senzaţia a ceva foarte intim care, în acelaşi timp, prin anormalitatea lui, pare foarte străin. Aici, Mircea Daneliuc transfigurează artistic o stare de suprasaturaţie faţă de degradarea întregii societăţi româneşti, cu trimitere directă la zilele noastre. E o stare de silă, ca efect al expansiunii unui rău generalizat – un rău care nu este arătat, nu este descris, nu este numit. Este vorba despre ceva incert, nebulos şi implacabil, exercitându-se cu forţa unui destin nefast şi devorator. De aceea, prezenţa lui este mai apăsătoare, mai cumplită, şi efectele lui incredibil de dezastruoase. Este ceva asemănător unei pandemii. Oamenii anonimi sau personajele cu un statut social conturat parcă şi-au pierdut identitatea. Privirea lor, goală de orice vibraţie interioară, poartă doar acea zvâcnire a unei vietăţi mereu la pândă, mereu pândită. Cuvintele pe care le rostesc aparţin unui univers foarte concret, foarte restrâns, şi par golite de sensurile lor originare. Gesturile par lipsite de logică, de motivaţie, de simpla intenţie a comunicării. Cu toţii au uitat parcă ceea ce este esenţial, par prăbuşiţi în automatisme. Directorul spitalului sau doctoriţa Vali se rezumă la treburi mărunte, fără finalizare, fără perspective, treburi pe care le repetă cvasi-instinctual. Bebe, fostul alpinist de performanţă – cel mai bun rol al lui Horaţiu Mălăele din întreaga sa carieră –, mai păstrează doar rudimente din vechile preocupări, aspiraţii şi motivaţii, iar Ramon, înstrăinatul, marginalizatul, se încadrează perfect prăbuşirii morale şi spirituale din jurul său, se adaptează perfect unei existenţe derizorii, larvare, dominată şi stimulată doar de legile supravieţuirii. Locurile, obiectele şi fiinţele poartă pecetea unei dezintegrări iremediabile. O lume pe cale de dispariţie, destinată, fără nici o şansă, morţii. Şi totuşi, la asaltul acestei maladii mistuitoare, victimele, bolnavii, mai reacţionează într-un fel. Şi reacţia lor a devenit o stare generală. Starea de lehamite. Iar aceasta, se pare, nu are doar o motivaţie biologică, instinctuală. Este un fel de scut de apărare împotriva unei lovituri mortale. Această lehamite a anonimilor, a personajelor, a supravieţuitorilor care mişună prin acest univers al deriziunii, prin această imensă hazna a nevertebratelor, este şi lehamitea lui Mircea Daneliuc, a mea, a ta, a tuturor. Este istorică, dar şi conjuncturală. Ea este expresia a tot ceea ce este rău şi aparţine lui homo valachicus, dar are şi o formă specifică pe care a căpătat-o într-o conjunctură nefavorabilă – cea din perioada postbelică dominată de sistemul totalitar, intolerant. Lehamitea a devenit, aşadar o stare istorică. Este, ca şi lipsa cultului muncii şi al valorilor, ca şi miştoul şi băşcălia, ca şi neseriozitatea, ca şi şmecheria, o moştenire, o componentă a firii noastre, o “filosofie”, un destin. O fatalitate. O formă de manifestare a matricei noastre, o cale spre autocunoaştere, spre cunoaştere, dar şi o modalitate de eliberare, de purificare. “Lehamitea la români”, iată cum s-ar putea numi un posibil studiu.
Această stare, comică şi tragică în acelaşi timp, lehamitea, nu trebuie confundată cu starea de băşcălie, care este, în cele mai multe cazuri, apanajul prostiei, al lipsei de educaţie, al mitocăniei şi bădărăniei. Băşcălia presupune completa ignorare a valorilor, mai mult, anularea lor prin bagatelizare. Starea de lehamite presupune, implicit sau explicit, disocierea valorii de non-valoare. Însă omul, solicitat peste puterile sale de rău, nu mai percepe pe căi normale. De aceea starea de lehamite este o reacţie, un fel de al şaselea simţ, o reacţie caracterizată prin greaţă. Este „greaţa” noastră, „infernul” nostru, dar şi „purgatoriul” nostru, începutul unui posibil „paradis”. Această lehamite este călătoria noastră metafizică în „infernul românesc”. Dar şi posibilitatea re-întoarcerii din acest infern, posibilitatea re-găsirii noastre, a re-naşterii noastre. Dar nu prin aşteptare, printr-o speranţă neutralizantă, ci prin acţiune, prin luptă, chiar împotriva propriei noastre firi. Doina, accidentată mortal, poate asasinată sau poate victimă a unei tentative de sinucidere, este prezentă aproape mereu, în chip de „arătare”, într-un plan invizibil pentru ceilalţi; ea poartă în trupul său inert fătul încă viu, care simbolizează acea fărâmă de puritate pe care o mai putem avea în noi. Prin Doina, Daneliuc face aluzie la subtipul românului de nord, care mai păstrează, ca pe un tezaur, valorile morale şi spirituale necesare renaşterii noastre. În final, imaginea consumării acelui act sexual inevitabil, promiţător, providenţial, finalizat de cuplul Bebe–Vali, cuplul erotic mitic, pe acordurile imnului nostru naţional, Deşteaptă-te, române!, sugerează că salvarea noastră nu poate începe decât de la temeliile noastre biologice, morale şi spirituale. Doina este un personaj tragic, este ipostaza tragică cea mai promiţătoare a eului nostru. De aici trebuie să începem. Astfel, pentru prima oară în filmografia lui Mircea Daneliuc apare exprimată încrederea în renaşterea românească. Doina este un fel de alter ego al nostru, vocea aproape stinsă a conştiinţei noastre. Ca pretext, pe coordonata asumării vinei, a responsabilităţii în istorie, filmul trimite subtil la Basarabia, la “starea de Basarabia”, expresie nu a unei obsesii, ci a unei vini nerăscumpărate, a unei trădări, a unei anomalii acceptate din laşitate, din neputinţă. Tânăra din planul imaginar, Basarabia însăşi, este prezenţa dureroasă, tragică, a părţii trădate din noi, o parte nealterată a conştiinţei noastre. Iar această parte, personificată, îşi asumă dreptul şi datoria unei instanţe morale, judecătoreşti, de conştiinţă. Şi prin acest film se confirmă că, la cinci ani de la evenimentele din decembrie 1989, tonul celor mai valoroase filme ale noastre este încă unul de „furie”, de „răfuială”, de „defulare”. Aici însă viziunea pesimistă, o prezenţă constantă în filmografia lui Mircea Daneliuc, mereu stimulativă şi justificată moral, filosofic, estetic, este convertită într-o viziune optimistă. O posibilă re-naştere prin suferinţă, prin iubire, prin fructul iubirii.
_______________________________________
Totul e imagine si sunet....restul e tacere....
|
|
