|
|
Cu Ambasadori, căutăm patrie, prezentat în premieră în cadrul Galei Filmului Românesc, 29 octombrie – 1 noiembrie 2003, raportat la celelalte cinci filme, anterioare, din perioada postdecembristă, se simte la Mircea Daneliuc o adecvată detaşare de evenimentele la zi, evenimente care au constituit şi constituie, constant, sursele de inspiraţie ale filmografiei sale, în ansamblu. De aici rezultă şi o schimbare a tonului, dominant în registrul comic, cu accente de ironie, de sarcasm, trăsături specifice operei sale cinematografice. Repetarea obsesivă a sintagmei iete-te!... iete-te!... iete-te!..., la începutul şi la sfârşitul filmului, cu funcţie de prolog şi epilog, are această conotaţie şi exprimă mirarea cuiva care, în fine, se dumireşte asupra a ceea ce i se păruse până atunci încâlcit, de neînţeles. Titlul filmului este ambiguu. Poate fi anunţul pe care-l face ambasadorul unei ţări africane, aflată în destrămare, sau poate fi tot atât de bine anunţul nostru, ca indivizi ce se revendică de la o alcătuire statală prăbuşită în corupţie şi anarhie. Starea identică în care se află cel care constituie şi cel care găzduieşte reprezentanţa generează o situaţie absurdă şi o ambiguitate care determină o anumită construcţie a filmului. De unde şi umorul absurdului – categorie estetică ce pare să prevaleze în ultima creaţie a lui Daneliuc. În plus, avem senzaţia că filmul capătă contur într-un punct în care se interferează conştientul cu inconştientul, analiza lucidă cu unele impulsuri ale iraţionalului. Construit prin întretăierea unor planuri, folosind tehnica flash-back-ului, care aminteşte de filmul său din 1981, Vânătoare de vulpi, acesta dă senzaţia (familiară epocii postmoderne a) unui imens covor ros de vreme şi peticit, ici şi colo, cu mici figurine intacte, cum ar fi, de pildă, vila de la Snagov a iranianului Mansur şi reconfortantele împrejurimi, filmate prin panoramare. Acest decor în care se respiră cu aer clasic contrastează cu cei care îl populează, adevărate deşeuri umane, prezenţe groteşti ale unei lumi halucinante. Unul dintre planuri este Ambasada Republicii Endola la Bucureşti, o minusculă formaţiune statală africană. Părăsită de guvernanţii ei, ea pare să fie metafora unui sistem social-politic vetust, paternalist, în care abuzul lasă loc anarhiei, un No Man’s Land. Acest teritoriu „endolez” insinuat în centrul României începe să se constituie, pentru unii dintre locuitorii statului-gazdă, ei înşişi victime ale unei administraţii similare, într-un posibil loc de refugiu, un land al făgăduinţei, un eden. În definitiv, Endola şi ambasada ei din Bucureşti nu sunt altceva decât imaginea în oglindă a ţării-gazdă. Este evidentă aici, ca şi în celelalte realizări ale lui Mircea Daneliuc, optica demitizantă, desacralizantă, care îl apropie mai degrabă de free cinema decât de neorealism. Din exterior, ambasada pare o instituţie sigură, demnă, stabilă, dar, în fapt, ea este ţinta unor deteriorări succesive. Ascunderea unei realităţi incomode, cosmetizarea ei, este o metodă frecvent folosită pentru salvarea aparenţelor (vezi protocolurile generoase pe care le oferă „ambasada”). Un al doilea plan se conturează din realităţile româneşti. Şi aici totul este incert, confuz, într-un proces accelerat de dezintegrare. Stările de fapt sunt mai curând urmarea unor păcate adânci, multiseculare, decât consecinţa trecătoare a unor degradări conjuncturale. Acest din urmă plan capătă două aspecte, aproape identice ca expresie, dar diferite ca plasare în timp. Primul expune întâmplări cotidiene. Pe fundalul prăbuşirii instituţiilor, se dezlănţuie abuzul, anarhia, haosul. În localul ambasadei în destrămare, se înfiripă mici afaceri; într-un aşezământ spitalicesc, la secţia dezintoxicare, se face trafic cu droguri; un aşa-zis artist plastic (interpretat strălucit de însuşi Daneliuc) încearcă să-şi plaseze subproducţiile, tocmindu-se ca un precupeţ pentru portretul preşedintelui Republicii Endola, un arhimiliardar corupt şi intolerant. Noţiunea de afacere, ca şi practicarea acesteia, are un alt înţeles decât în lumea civilizată. Banul, ca valoare de schimb, nu mai prezintă nici o garanţie; autenticul este substituit cu falsul de însăşi poliţia română, instituţia abilitată să sancţioneze, iar nu să încurajeze corupţia. Prin urmare, relaţiile interumane şi ale individului cu instituţiile sistemului, cu sistemul social-politic, în întregul lui, sunt afectate de la temelie de proliferarea răului, sub multiplele lui forme de manifestare. Al doilea aspect al planului secund se formează pe seama evenimentelor din decembrie 1989, la rândul lui divizat, din perspectiva timpului, în ceea ce a fost într-adevăr şi în versiunea livrată maselor, dar fără o distincţie limpede între adevărul istoric şi minciuna servită. Ca atare, nu se mai poate stabili nici un raport între cauză şi efect, între trecut şi prezent, între anumite straturi ale memoriei, ale conştiinţei. Timpul şi spaţiul, relativizate, evenimentele, se anulează într-un prezent continuu, devenind eternitate. Nefirescul şi anormalitatea, ca un proces continuu, apar ca ceva firesc şi normal. Altfel spus, răul, eşecul, deriziunea, care ne apar ca a doua natură, natura însăşi, devin sursă şi consecinţă a mistificării, a unei farse neîntrerupte, a manipulării. Strada, manifestanţii, scandarea unor lozinci („Revoluţie... Revoluţie... Revoluţie”), emisiunile de la televiziune, instrumentul cel mai eficace al manipulării, simulatoarele, zgomotele din banda sonoră sunt fie proiecţia unor acţiuni trecute, căzute în depozitul memoriei şi reactualizate, fie acţiuni reale, ale prezentului, fie proiecţia unor dorinţe, a unor soluţii („Ultima soluţie”, scandată euforic, ridiculizează lozinca „postrevoluţionară”, „Singura soluţie, / O nouă revoluţie!”, la rândul ei naivă, gratuită şi ridicolă, o compensare ieftină imposibil de acceptat). Deşi impresia generală este de confuzie, de zăpăceală, de pe poziţiile regiei sociale „imprevizibilele” şi „necunoscutele” se vădesc a fi nesemnificative: haosul este riguros organizat şi controlat. Ca în orice mocirlă, fauna se omogenizează prin pulverizarea oricăror diferenţe sau nuanţe între vinovaţi şi nevinovaţi, între călăi şi victime. Într-un astfel de marasm („Cum stai în mizeria asta? Te obişnuieşti şi nu mai scapi”), eroi şi eroism nu pot exista („Am avut ghinion, cum ai avut şi tu. Te-au împuşcat degeaba. Toţi ştiu... Ai fost fraierul lor”). Finalul pare un vast spectacol popular, o Cântare a României, un carnaval, o apoteoză a motivului României ca mascaradă, ca farsă, ca circ. Această cavalcadă spre neant trezeşte sentimentul a ceva văzut, a ceva intrinsec, deloc nemaipomenit, la îndemâna oricui, aproape banal, de când lumea: IETE-TE... IETE-TE... IETE-TE...
Sub nivelul estetic al filmelor anterioare semnate de Mircea Daneliuc, acesta pare un material brut, eterogen. Cu toate impurităţile sale, şi tocmai de aceea, el se înscrie pe linia unui postmodernism autohton pe care însuşi autorul lui l-a iniţiat. Cu acest din urmă film, Mircea Daneliuc îşi adaugă un nou motiv pe agenda esteticii sale demitizatoare: tratarea istoriei autohtone în ton băşcălios.
_______________________________________
Totul e imagine si sunet....restul e tacere....
|
|
