|
|
Primele „filme documentare” româneşti sunt, de fapt, primele „jurnale de actualităţi” şi, totodată, cele dintâi manifestări ale producţiei de filme din România. Ele se datorează fotografului francez Paul Menu, care filmează în România la 10 mai 1897.
Deşi au existat câteva succese remarcabile la festivalurile internaţionale, nici filmul documentar nu s-a constituit într-o „şcoală naţională”, după cum încă nu s-au constituit nici celelalte două compartimente („filmul de ficţiune” şi ”filmul de animaţie”). După „evenimentele” din decembrie 1989, producţia de filme documentare a scăzut simţitor, ca şi în celelalte două compartimente: în 1990 s-au realizat două filme documentare de lungmetraj şi patru de scurtmetraj; în 1991, doar unul de lungmetraj; în 1994, numai două de lungmetraj...
În 1996 avem însă admirabilul documentar artistic al lui Cornel Mihalache. Născut la Bucureşti (11 mai 1963), autorul a urmat cursurile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti, secţia regie, pe care le-a absolvit în 1991. Între anii 1983 şi 1989 a fost mecanic de cameră şi asistent de regie la Studiourile Alexandru Sahia, unde, din 1990, este regizor de film documentar. Debutează în 1990 ca regizor de teatru la Teatrul Nottara din Bucureşti cu Sinucigaşul de Nikolai Erdman, urmând încă două spectacole la Teatrul din Oradea, cu Mandatul de Nikolai Erdman şi Între patru ochi de Al. Gherman.
Cu film documentar debutează tot în 1990, cu De Crăciun ne-am luat porţia de libertate, două premii naţionale, două premii internaţionale şi cinci selecţionări la festivaluri internaţionale. A mai realizat următoarele documentare de scurtmetraj: Întristări, 1991, trei premii naţionale şi o selecţionare la un festival internaţional; Întâlnire imposibilă (Eminescu şi Cervantes) , 1992; Olar, 1992; Focurile morţilor, 1993; un premiu internaţional, o selecţionare la un festival naţional şi două selecţionări la festivaluri internaţionale; Sculptorul (Brâncuşi), 1994, trei selecţionări la festivaluri internaţionale. Este şi autorul unui film documentar de mediumetraj, Babu – cazul Gh. Ursu, 1994, un remarcabil film despre asasinarea, de către securitate, a inginerului disident; a obţinut pentru acest film un premiu naţional, un premiu internaţional şi o selecţionare la un festival internaţional. Semnează şi documentarul de lungmetraj Bătrâneţe, haine grele, 1995. Cinci dintre aceste filme sunt realizate în sistemul 35 mm, iar patru – în sistemul Beta.
Filmele sale se remarcă prin siguranţă tehnică, precizia observaţiei, prin fantezie şi imaginaţie, fără ca obiectul filmelor sale să fie denaturat, prin problematica morală, filosofică, sacră. Stilul său se distinge şi prin simţul dramaticului, al tragicului, dar şi al umorului, prin practicarea unei fine ironii, rezultanta acestora fiind eleganţa şi căldura, o elevată vibraţie poetică.
Filmul Brâncuşi, 1996, având ca precedent, şi tot în sistemul 35 mm, scurtmetrajul din 1994, Sculptorul (Brâncuşi), cu o durată de 80 de minute, realizat inspirat, printr-o combinaţie de alb/negru şi policromie, este o producţie a Studioului 4 Cinerom şi Sahia-Film.
Filmul este construit din rememorări, ca o convorbire cu un „alter ego”, cu o proiecţie din trecut, prezent sau viitor. Una dintre ipostazele fundamentale ale artistului, esenţa lui, spiritul lui, este Cocoşul, 1949, sculptură în ghips neterminată. El ar fi spus: „Cocoşul sunt eu”, replică la celebrul strigăt „Madame Bovary, c'est moi”. „Cocoşul sunt eu”, adică bărbatul, puternicul, creatorul, demiurgul („L-am pus pe Adam sub Eva pentru că el poartă greutatea cuplului. Prin el se face contactul cu pământul, cu rădăcinile”), „Cocoşul sunt eu”, adică vestitor al dimineţii, al trezirii, al unei noi ere. De aici, tonul filmului – familiar, prietenos, dar plin de respect, cu un umor cald, de o generoasă ironie.
Locurile pe unde a trecut Brâncuşi sunt evocate prin filmări la faţa locului, prin reproduceri de fotografii aparţinând artistului, prin introducerea unor secvenţe din filmele în ton dadaist ale lui René Clair, Paris qui dort (Parisul adormit), 1925, şi Entr'acte (Antract), 1924. Traiectul terestru, aventura „geografică” a lui Brâncuşi sunt urmărite cronologic, de la vârsta de 11 ani (1887), când a plecat din satul natal Peştişani, prin Craiova, prin Bucureşti, prin Bavaria, cu sacul în spate („Soartă, unde mă duci tu, soartă? Pe ce căi anevoioase vrei tu să învăţ lucruri noi, sau către ce sfârşit nenorocit mă duci?”), prin Franţa, la Paris, în America, în India şi din nou la Paris. A fost băiat de prăvălie, cântăreţ la biserică, a făcut fel de fel de munci grele, a spălat vase, a şi fost concediat pentru că, fiindu-i foame, a mâncat anafura pentru slujbă. Dar în acelaşi timp a urmat şi şcoli: Şcoala de arte şi meserii din Craiova, Şcoala de arte frumoase din Bucureşti, Beaux-Arts, Paris. A fost elevul lui Antonin Mercié şi al lui Rodin. A avut prieteni puţini: Rousseau, Modigliani, Leger, Satie, Duchamp, Apollinaire, Joyce, Tzara, Man Ray, Noguchi. Aceste drumuri, aceste locuri, aceste şcoli, aceşti oameni constituie „Orizontala lui Brâncuşi”.
Tot cronologic, Cornel Mihalache urmăreşte destinul lui de artist, de creator, de deschizător de drumuri, de titan, de demiurg, aventura lui „metafizică”: ecorşeul pierdut, expus la Ateneu în 1903; bustul expus la Paris în 1906, la Grand Palais, unde va expune de mai multe ori; licitaţia de la Muzeul Galliera; marea expoziţie retrospectivă de la Muzeul din Philadelphia; Muzeul de Artă din Bucureşti şi, mai ales, Ansamblul sculptural de la Târgu Jiu, Masa tăcerii, Poarta sărutului şi Coloana fără sfârşit, din 1937–1938; atelierul său, Măiastrele, Domnişoara Pogany, Cap de copil, lucrările în lemn, în piatră, în marmură, în bronz. Prin unghiuri de filmare sugestive, prin joc de umbră şi lumină, Cornel Mihalache arată simplitatea, puritatea, zvelteţea, esenţele artei brâncuşiene, o sinteză a mai multor direcţii ale artei arhaice. Şi, mereu, ca un nucleu al poeticii sale, Ansamblul de la Târgu Jiu. Filmul este punctat cu însemnările lui Brâncuşi, cu aforismele sale – o adevărată estetică, o morală şi o filosofie in nuce. Toate acestea constituie „verticala lui Brâncuşi”. Cele două dimensiuni ale sale – „Orizontala” şi „Verticala” –, deschise spre veşnicie, spre infinit, sugerează crucea, calvarul lui Brâncuşi, ca o Golgotă a suferinţei creatoare, a iubirii, a dăruirii, a eliberării, a bucuriei.
_______________________________________
Totul e imagine si sunet....restul e tacere....
|
|
