|
|
Cu premieră naţională la Cluj în ziua de 26 aprilie 1996 şi cu spectacol de gală în ziua de 2 mai, la Bucureşti, la Cinematograful Scala, Craii de Curtea Veche, o producţie “Solarisfilm” R.A. Cinerom, producător asociat fiind Studioul Cinematografic Bucureşti.
Despre romanul Craii de Curtea Veche, George Călinescu, în Istoria literaturii române dela origini până în prezent, spunea. “Compunerea, scrisă de-a lungul a mulţi ani, deşi scurtă, cu mari sforţări mândre şi conştiente, este totuşi lipsită de compoziţie. Substanţa întrevăzută n-a fost trasă toată în paginile cărţii. Facem cunoştinţă prin creionări fugitive cu trei “crai”, Paşadia, Pantazi şi Pirgu, tovarăşi nedespărţiţi de inimaginabil desfrâu, cei dintâi doi de structură aristocratică (în modul particular al lui Mateiu Caragiale), cel de al treilea obscur bucureştean, care va face carieră de parvenit… Din punct de vedere epic, naraţiunea e stângace, târâtă prea mult, chinuită, iar încheierea întunecoasă… Rămân caracterele… «Craii» sunt nişte subţiri, amestec de murdărie şi sublim, cel puţin cât priveşte pe Paşadia şi Pantazi. Însă, insuficient prezentaţi, pe cât de tipici, ei nu pot rămâne, după închiderea cărţii, în memoria noastră, numai prin configuraţia lor personală… Ei înfăţişează câteştrei un mod de existenţă destul de comună. Limba autorului e bogată, grasă, amestecând elementele culte cu orgoliul chefliilor… faptele şi stilul sunt pitoreşti, dar în ele însele nu sunt suficiente. Ceea ce stânjeneşte constituirea tabloului este metoda monografică folosită de Mateiu Caragiale, cu calificative date de autor, cu o sumă de caracterizări îngrămădite, care în cele din urmă dau o impresie de prolixitate şi sting semnificaţia faptelor… Şi totuşi se desprinde din toată scrierea o savoare ciudată, un aer de puternică originalitate… Mai curând în grupa suprarealiştilor. Afinităţile cu Edgar Poe, grija de autenticitate, cu înlăturarea oricăror invenţii, coloarea de cer înroşit, învălmăşeala onirică, coborârea în infernul inefabil ancestral, alătură pe scriitor de I. Vinea, de I. Barbu, în genere de poeţii fondului obscur”.
Sever, dar foarte exact. Într-adevăr, Craii de Curtea Veche este considerată şi astăzi, într-un mod cu totul exagerat, o carte mare. Este însă o carte minoră. Şi este considerată “mare” numai din sentimentalism, numai dintr-o secretă admiraţie pentru “cei trei crai”, atât de intimi nouă, balcanicilor, numai din complicitate cu aceşti “alter ego” ai noştri.
Dar cartea lui Mateiu Caragiale nu are nici o legătură cu filmul lui Mircea Veroiu. Între un text literar şi un produs cinematografic ce foloseşte acea sursă literară nu poate fi decât un raport calitativ, în cazurile fericite. Reamintesc, foarte important, ceea ce spunea Federico Fellini: “Ce se împrumută de la o carte? Situaţii. Dar situaţiile nu au nici o semnificaţie în sine. Ceea ce contează e sentimentul cu care aceste situaţii sunt exprimate, imaginaţia, atmosfera, lumina, în definitiv interpretarea cinematografică a aceloraşi fapte. E vorba de două moduri de exprimare complet diferite” (Giovanni Grazini, Federico Fellini, Intervista sul Cinema, Guis Laterza e figli di Roma, 1993).
Cazul filmului lui Mircea Veroiu este însă unul nefericit. Din păcate, toate defectele cărţii – dar şi altele – le regăsim în film. Am amintit scăderile naraţiunii, surprinse de George Călinescu, pentru că ele se continuă şi în film. Am amintit şi calităţile cărţii, deoarece în filmul lui Mircea Veroiu sunt ratate. Povestea este căznită, derulându-se monoton, fără imaginaţie, fără fantezie şi, mai ales, fără inspiraţie. O succesiune, doar cantitativă, de fapte, întâmplări, evenimente. Nerealizarea estetică dă senzaţia de îngrămădire, de aglomerare, de lipsă de fluenţă şi de dezinvoltură. De unde senzaţia de ritm înţepenit, scârţâit. Alternarea planurilor real/fantastic, prezent/trecut este, de asemenea, stângace, fără fior de stranietate, de mister, de joc al memoriei, de asocieri mentale sau ale conştiinţei. De parcă toate acestea ar fi arătate de cineva din afară, cu indiferenţă, cu plictiseală, de cineva lipsit de darul povestirii. Ambianţele sunt plate, “făcute”. Ele nu construiesc din ele însele. De aceea sunt lipsite total de expresivitate. Nu se conturează nici o atmosferă. Nimic sugestiv aici, nimic inefabil, nimic insinuant. Nerealizate estetic, ele se convertesc în vulgaritate. Mai ales secvenţele cu femei dezmăţate, din casa de toleranţă. Personajele, pentru interpretarea cărora au fost distribuiţi actori valoroşi, sunt fără vlagă estetică, nişte simple prezenţe fizice, penibile în incapacitatea lor de a trăi, indiferent de împrejurare şi plan. Ne uimeşte platitudinea lor. De aceea, interioarele, exterioarele, întâmplările, faptele, personajele, alternanţa de planuri, dialogul, muzica nu se leagă într-un univers coerent din punct de vedere artistic, într-o viziune. Fiecare element component al filmului parcă doar monologhează. Nimic nu se constituie într-o simbolistică deschizătoare de sensuri, de semnificaţii. Nici o pecete, nici o emblemă nu se închid în ele însele. Filmul degajă o senzaţie de superficial, de făcut, de elaborat cu stângăcie şi lipsă de vlagă. O carte modestă pentru care încă mai avem suspecte atracţii şi complicităţi, un film submediocru care semnifică neglorios încheierea unui destin cinematografic atât de promiţător la debut şi prin Adela. Cu Somnul insulei şi cu Craii de Curtea Veche, destinul de regizor ilustrator, fără har, al lui Mircea Veroiu poate fi considerat definitiv pecetluit.
_______________________________________
Totul e imagine si sunet....restul e tacere....
|
|
