|
|
Este greşit să considerăm Crucea de piatră (1994) ca fiind o reconstituire a anilor ’50 din ţara noastră, adică a unui Bucureşti timorat, bulversat, aflat într-o galopantă prăbuşire morală şi spirituală. Nu are nici o importanţă exactitatea reconstituirii, ambianţa şi atmosfera “ultimului bordel”, ambianţa şi atmosfera de bordel, în general, şi de bordel bucureştean, în special. Important este numai dacă filmul, în întregul lui, în unicitatea lui, ne convinge ca fiind o operă de artă cinematografică din care să rezulte anumite sensuri, anumite semnificaţii. Prin intermediul unui bordel, semnificantul, ni se propune, în planul semnificatului, o imagine a unui regim totalitar, concentraţionar, sau într-un plan de maximă generalitate – expansiunea unui rău. Şi acest sistem social-politic, acest sistem totalitar, aberant, se înfiripă, se construieşte şi se proliferează pe ruinele unei prăbuşiri morale şi spirituale. Adică, ni se sugerează o adevărată instituţie a răului, un fel de templu al perdiţiei în care prostituţia, viciul, prăbuşirea morală şi spirituală, răul au ajuns mod de existenţă. Dar Andrei Blaier nu a reuşit să creeze o sinteză estetică între semnificant şi semnificat. Nu a reuşit să încheie o viziune. Totul rămâne şi eşuează la nivelul rudimentar al poantei, al aluziei, al şopârlei sau al exprimării nude, primitive, barbare, agresive. Ele nu sunt convertite în acte estetice. De unde vulgaritatea, tonul de băşcălie, de mişto, treapta cea mai de jos a “spiritului balcanic”, modalitatea cea mai precară de a reacţiona la datele istoriei a lui “homo valahicus”. Imaginea este doar un pretext pentru a rosti propoziţii, fraze şocante, sintagme şocante. Şi gesturile actorilor se manifestă tot la acest nivel rudimentar, agresiv, şocant, îngroşarea lor rezultând nu din logica filmului, ci din intenţia – deci din exterior – de a şoca, de a surprinde. Astfel, filmul pare un conglomerat de numere de revistă, de scheciuri, un fel de spectacol de “brigadă artistică de agitaţie” din anii ’50–’60, cu deosebirea că în acest film se spune tot sau aproape tot, neselectiv, ceea ce pe atunci era interzis. Filmul este periculos pentru că nu demolează prin intermediul unei opere de artă cinematografice, cum ar fi fost firesc şi de dorit, o lume a aberaţiei, ci pentru că, prin tonul băşcălios, bagatelizează, minimalizează, pericolele mortale ale unui sistem social-politic aberant. Mai mult: prin acest ton băşcălios, aberaţia, răul par suportabile, chiar simpatice, dorite. Pier Paolo Pasolini, de exemplu, în filmul Salo, ne-a propus o estetică a abjecţiei; Mircea Daneliuc, în Patul conjugal, ne-a propus o estetică a oribilului, a respingătorului. Andrei Blaier ne propune însă un eşec, un mod rudimentar, primitiv, epidermic de defulare.
În Crucea de piatră, datorită excesului de sexualitate fără acoperire estetică, intenţia satirică, critică, de parabolă se anulează. Filmul poate fi luat în considerare pentru completarea unei fişe psihanalitice cu obsesiile sexuale ale autorului. Adică, o atitudine, ca aici, nefinalizată estetic, nu numai că este ratată, dar efectul poate deveni invers, nu de demolare, ci de consolidare. Andrei Blaier nu se constituie într-un reper pentru o posibilă şcoală cinematografică românească. Pentru Andrei Blaier, ca şi pentru majoritatea regizorilor noştri, obţinerea deplinei libertăţi de exprimare nu a însemnat decât eşuarea în anarhie, anularea condiţiei de posibil creator, aneantizarea.
_______________________________________
Totul e imagine si sunet....restul e tacere....
|
|
