|
|
Filmul de debut al lui Mircea Daneliuc, Cursa (1975), premieră în ziua de 22 decembrie 1975, la Bucureşti, Premiul ACIN pentru Opera prima, 1975, aproape că explică programul lui Mircea Daneliuc. Secvenţa din pregeneric este asemenea unui manifest, ea relevă esenţa poeticii lui Mircea Daneliuc, inspirarea nemistificată din realitatea socială concretă. Un reporter TV, Mircea Daneliuc însuşi, într-o hală de uzină, intenţionează să discute cu un muncitor, care se eschivează observând reportofonul. Regizorul simulează oprirea înregistrării pentru a putea surprinde răspunsurile spontane, sincere ale celuilalt. Acest moment este decisiv pentru receptarea filmografiei lui Mircea Daneliuc, pentru înţelegerea ei. Reiese de aici profesiunea de credinţă a regizorului: să ne inspirăm din realitate, din problemele şi aspiraţiile noastre imediate, aşa cum se prezintă ele, necosmetizate. În acest sens, Cursa poate fi considerat primul film de după război care smulge masca idilizării, a denaturării, a confecţionării, a frivolităţii. De fapt, toate filmele lui Daneliuc, cu excepţia lui Glissando, izbesc prin structura lor de documentar, de reportaj. La o primă vedere, ele par destinate unei audienţe locale şi imediate, trecătoare. Însă prin forţa expresiei şi a compoziţiei, detaliul, concretul, localul, reuşesc să transceandă către sensuri profunde, să se deschidă unei largi audienţe. Drama Mariei, cutreierând ţara cu autostopul, este însăşi drama unei colectivităţi în speranţa regăsirii identităţii, a unui echilibru sufletesc şi moral. Aici, deşi cu bogate resurse sufleteşti, omul se risipeşte în căutări fără finalizare, hărţuit, măcinat de incertitudini, de nesiguranţă, de spaime, de lipsă de orizont. Se simte presiunea unei uriaşe forţe, a unei ameninţări, a unui rău invizibil, dar prezent mereu şi peste tot la nivelul efectelor. Cu acest film, inspirat dintr-o realitate netrucată, Mircea Daneliuc îşi conturează arta poetică – aparţinând mai curând realismului simbolic, pe linia lui Pier P. Pasolini şi a lui Bernardo Bertolucci. Poate fi apropiat, de asemenea, de Milos Forman din perioada pragheză. Mircea Daneliuc transfigurează, converteşte concretul, banalul, cotidianul, nesemnificativul în acte estetice, conferind localului sensuri şi semnificaţii de largi orizonturi. Şi astfel, impresia de reportaj, de document, se estompează, particularul este absorbit de general, localul se difuzează în universal.
_______________________________________
Totul e imagine si sunet....restul e tacere....
|
|
