|
|
Un destin ingrat a avut şi ultimul film realizat de Lucian Pintilie în perioada socialistă a cinematografiei române, De ce trag clopotele, Mitică?, terminat în 1981, dar difuzat în 1990, cu premiera în ziua de 29 octombrie, la Bucureşti. Prin tradiţie, în general, opera lui I.L. Caragiale a fost receptată şi asimilată în registrul comic. În istoria, teoria şi critica literară, prima lectură complexă, subtilă, este aceea a lui Paul Zarifopol, iar apoi aceea a lui George Călinescu. În ceea ce priveşte dramaturgia, ultima viziune tradiţională, în registru comic, aparţine spectacolelor de teatru realizate de Sică Alexandrescu la Teatrul Naţional. Primele spectacole tot în registru comic, dar de rezonanţă tragică, aparţin lui Lucian Pintilie, cu D'ale carnavalului, lui Liviu Ciulei, cu O scrisoare pierdută, şi lui Vlad Mugur, cu O noapte furtunoasă. Primul film din istoria cinematografiei române realizat după un text caragialesc este Păcat (r. Jean Mihail), cel dintâi tur de manivelă în ziua de 5 iulie 1924, un film ilustrativ, melodramatic, de un desuet patetism romantic. Singurul film valoros din punct de vedere estetic al primei perioade din evoluţia cinematografiei române este O noapte furtunoasă, în regia lui Jean Georgescu. O lectură în registru comic, dar de rezonanţă tragică, a falselor comedii ale lui I.L. Caragiale a fost facilitată şi de realităţile constrângătoare ale sistemului intolerant, totalitar, comunist. În general, în această a doua perioadă din evoluţia cinematografiei române, perioada socialistă, lectura surselor literare, alcătuirea scenariilor şi exprimarea cinematografică, la cei mai valoroşi regizori, au căpătat înfăţişarea parabolei, folosindu-se în mod curent metafora, simbolul, limbajul aluziv, insinuant.
Cu sugestii felliniene, filmul lui Lucian Pintilie este o re-creare liberă, inspirată a lumii lui I.L. Caragiale, asumând acea viziune tipică pentru autorul sursei literare, „văd enorm şi simt monstruos”. De ce trag clopotele, Mitică? este o parabolă a României contemporane, a lumii contemporane. Cu acelaşi puternic şi voluptos simţ al concretului, al materiei, al biologicului, filmul creşte din interior ca un spaţiu blestemat, ca un spaţiu închis, o incintă în care vietăţi cu chip uman, într-o explozie anarhică a instinctelor, a glandelor, se devorează reciproc. Incapabili să vorbească, ei mai mult gesticulează, mârâie, urlă. Stările, reacţiile, atitudinile lor sunt specifice băşcăliei, adică unei confuzii generalizate, unei lipse de orizont, unei colcăiri în deriziune, unei dispersări, unei isterii explozive, unor acceptări sau refuzuri la nivelul epidermei. Raporturile dintre ei se reduc la parteneriat şi/sau la anulare reciprocă. Prin tensiunea sa dramatică, şi acest film ne sugerează o epopee, o frescă a balcanismului, a miticismului, ca apucături, ca mentalitate, ca mod de existenţă. Sub alt aspect, apare aici motivul lumii ca spectacol, în ton grotesc, cu elemente de suprarealism şi expresionism. Un film sumbru despre eşec, despre deriziune, despre existenţa larvară. Un film vehement, nervos, nestăpânit, aparent, dar construit cu o logică strânsă, polemic, de o ironie acidă, nimicitoare, maliţios, sarcastic, un film despre miticism, ca închisoare istorică pentru noi. Secvenţa cu Mitică mort, întins pe năsălie, este simbolică. Mitică îşi mişcă un deget de la picior – sugestia unei fatalităţi, a unui blestem: Mitică este nemuritor. Pentru a exprima starea de băşcălie, un infern al nonvalorilor, Lucian Pintilie nu recurge la tonul băşcălios, ceea ce ar fi un nonsens, ci la ironie, la sarcasm, la tonul furios, vehement, necruţător, remarcabil exteriorizat prin viziuni halucinante, coşmareşti, specifice expresionismului, suprarealismului. Interzis sub regimul comunist, filmul a fost difuzat abia în 1990.
_______________________________________
Totul e imagine si sunet....restul e tacere....
|
|
