|
|
După evenimentele din decembrie 1989, acesta este cel de al patrulea film realizat de Andrei Blaier, o producţie Media Pro Pictures, 2003. Doar un bun şi, uneori, abil artizan, regizorul abia acum îşi asumă frontal câte ceva din tematica generală a regimului totalitar şi a consecinţelor acestuia în perioada postdecembristă, numită, cu intenţii manipulatorii, şi „de tranziţie”. Ambele perioade, cea socialistă şi cea postdecembristă, ca surse de inspiraţie pentru scriitori şi cineaşti, pentru a ne rezuma la aceştia, ne apar ca nişte obsesii naţionale. Tratarea lor însă, cu limbaje specifice, nu a atins deocamdată, prin nimeni, dimensiunea unui act de conştiinţă, a unei capodopere. Cineaştii noştri se află încă pe drumul unor tatonări, a unor ezitări, chiar şi a unor compromisuri, a unor acumulări cantitative, deşi unele produse cinematografice, mai ales ale celor tineri, pot fi considerate promiţătoare.
Filmul este construit din trei planuri, construcţie devenită, aproape invariabil, un clişeu al cinematografiei române din perioada postdecembristă: ambianţa unei închisori, cu deţinuţi de drept comun şi politic, care alternează şi se interferează, pe de o parte, cu unele momente din afara penitenciarului, iar, pe de altă parte, cu trecutul recent al evenimentelor din decembrie 1989, care rezultă din rememorarea unui tânăr deţinut, Puştiul. Aceste trei planuri formează o ţesătură motivată de cauze şi efecte, viciată însă de regretabile stângăcii şi impurităţi la nivelul exprimării cinematografice. Ambianţa şi atmosfera închisorii sunt bine conturate, mai ales cele din celula comună, ca şi tipologia, un amestec de autentic şi simulare, sau raporturile dintre deţinuţi, unde predomină suspiciunea, dorinţa de dominare reciprocă şi instinctul de conservare. Foarte expresivi sunt Butoi (Valentin Teodosiu), vulgar şi agresiv, Mutu (Mitică Popescu), Mangiurea (Florin Zamfirescu), Paraschiv zis Lamă (Gheorghe Dinică , nu de puţine ori cu vizibile sechele ale jocului scenic, boala tradiţională a actorilor de teatru solicitaţi pentru film. Un aer de fatalitate, de imprevizibil, de mister pluteşte în celula comună. Toţi ştiu că printre ei se află unelte ale regimului totalitar, cu sarcini precise de spionare şi lichidare. Se simte, prin urmare, că acest mic univers, reflexul marelui sistem social-politic, se află permanent sub supravegherea severă şi continuă a puterii, o unică putere, aceea care s-a exercitat şi înainte, şi a cărei prezenţă se simte şi acum. Avocata, directorul închisorii, Ioana (Dana Rogoz), fosta prietenă a lui Nane zis Puştiul (George Alexandru), căsătorită acum cu un om de afaceri arab, cele două lesbiene, Lea (Irina Movilă şi Mary (Eugenia Şerban), formează o plasă invizibilă a puterii trecute şi prezente; victima ei, Nane, naiv şi inocent, pare o prezenţă anacronică, angelică. Implicându-se fără voia lui în evenimentele din decembrie 1989, el pare să îndeplinească inconştient rostul de receptor, păstrător şi transmiţător al memoriei, rolul biblic de miel sacrificat. Astfel, celula comună apare ca un spaţiu închis, ca o anticameră a morţii. Canalul colector, spre o posibilă ieşire salvatoare, prin care i se aranjează o falsă evadare lui Lamă, este doar o prelungire a celulei, în fond o capcană, ca şi culoarele, curtea închisorii, închisoarea însăşi, o metaforă a sistemului social-politic totalitar, intolerant, sau strada, dominată de portretul lui Litera (Florian Ghimpu), liderul actual, unul dintre prezumtivii foşti criminali, al cărui statut rămâne în continuare incert. Ca mulţi alţii, şi Andrei Blaier sugerează că decembrie 1989 s-a aflat sub semnul crimei organizate, al unei vaste înscenări, al unei farse tragice. Implicit, toţi cei care, cu sau fără voia lor, au văzut ceea ce nu trebuiau să vadă se cuvine să fie eliminaţi. Memoria individuală şi colectivă trebuie aduse la stadiul iniţial de tabula rasa, pentru a i se substitui un nou edificiu, fals, dar prezentat ca autentic: istoria oficială. Şi filmul lui Andrei Blaier tratează tradiţionala confuzie dintre esenţă şi aparenţă, dintre realitate şi iluzie. Dacă, în artă, ambivalenţa este o temă importantă şi seducătoare, în practică, această confuzie poate genera adevărate dezastre. O voce din celula colectivă, vocea conştiinţei noastre, pare vizionară („Păziţi-vă că vine Apocalipsul! Aici e ispăşirea!). Prin contrast cu episodul închisorii, cel mai verosimil din punct de vedere artistic, trecutul reconstituit prin mărturisirile lui Nane are mai mult un rost didactic şi demonstrativ în alcătuirea filmului. Mult sub nivelul esteticului sunt însă, după părerea noastră, secvenţele de la saună, unde protagonistele lesbiene, slujitoare ale puterii şi implicate în ţesătura conflictului şi a intrigii, edifică o scenă lipsită de funcţionalitate, artificială şi excesiv elaborată. Filmul îşi diminuează capacitatea de convingere şi prin întrebuinţarea unor clişee tipic poliţiste şi a unor momente de spectaculos şi senzaţional, din păcate previzibile, specifice filmului de consum (cum ar fi, de pildă, inelul pe care Mangiurea i-l dă avocatei şi prin care transmite soţiei sale un mesaj secret, sau apa care năvăleşte în canalul colector pentru a pune capăt vieţii lui Lamă. O calitate pe care însă Andrei Blaier ne-a convins că o mai deţine este capacitatea de a construi culori locale credibile.
_______________________________________
Totul e imagine si sunet....restul e tacere....
|
|
