|
|
Debutul lui Nae Caranfil cu film de ficţiune de lung-metraj este E pericoloso sporgersi, 1993, premieră în ziua de 20 martie 1995 la Bucureşti, o coproducţie româno-franceză “Filmex”, “Compagnie des images”, cu participarea Studioului de Creaţie Cinematografică al Ministerului Culturii, România, şi al Centrului Naţional al Cinematografiei, Franţa. Selectat în 1993 în cadrul “La Quinzaine des Réalisateurs”, filmul a fost distins cu patru premii internaţionale şi cu două premii naţionale: Marele premiu la Festivalul Internaţional al Filmului de la Bratislava, 1993; Premiul criticii “Michel Pérez” la Festivalul Internaţional al Filmului de la Montpellier, Franţa, 1993; Premiul Special al Juriului şi Premiul Franţei de Vest la Festivalul European al Filmului, Boule, Franţa, 1994; Premiul pentru scenariu şi Premiul de debut al Uniunii Cineaştilor din România, 1993. Având o imagine remarcabilă semnată de tânărul operator Cristian Ciomeagă, filmul este constituit din trei scheciuri, mod de exprimare frecvent în cinematografie, Eleva, Actorul şi Soldatul, episoade care formează un tot unitar şi bine armonizat prin universul uman evocat – tinerii de la sfârşitul deceniului 8 în plin dezmăţ al intoleranţei, al regimului totalitar, din folosirea ca pretext a unor situaţii limită, din tonul umoristic, ironic, dar afectuos, nostalgic, uneori trist, din invenţia verbală în registru băşcălios, din optica optimistă. Avem, prin urmare, trei portrete individuale, eleva Cristina Burlacu (Nathalie Bonnifay), actorul Dinu Staroste (George Alexandru) şi soldatul Horaţiu Anghel, (Marius Florea Vizante) sugerând şi trei portrete de grup, trei ipostaze sociale, dar şi trei ipostaze sufleteşti, psihologice ale tânărului, fiecare cu trăsături specifice, dar şi comune. Protagoniştii – ca şi grupurile din fac parte – se află în situaţii limită, se repliază din faţa unei realităţi ostile, a unui sistem social neprielnic, istoria, într-o atitudine de rezistenţă pasivă, de ignorare a anomaliilor, într-un ton băşcălios – şi aici există oarecare similitudini cu optica lui Lucian Pintilie. Personajele – absolvenţi de liceu sau studenţi aflaţi în timpul serviciului militar – au bogate resurse afective, spirituale, însă nefolosite. De aici starea lor de aşteptare, de pândă, gata de atac. Ca o compensare, ca un scut de autoapărare, ei se cheltuiesc, se dăruiesc cu generozitate plăcerilor mărunte, cu speranţa unei descătuşări, a unui mare moment al realizării, al începutului împlinirii. Dar în afară de Actor, care face o caracterizare succintă, dar exactă, a regimului social-politic românesc şi care trece clandestin Dunărea în Iugoslavia, ei nu iau hotărâri decisive, nu finalizează printr-o reacţie concludentă. Ei parcă acceptă ambianţa aşa cum este, se acomodează. Veselia lor este un scut de autoapărare, un salt dezinvolt peste evenimente, peste istorie. În definitiv, Nae Caranfil nici nu şi-a propus să-şi impresioneze publicul cu personaje traversate de “mari întrebări” şi “sfâşieri interioare”. Este un film amuzant despre o generaţie care face un salt dezinvolt peste istorie, care trece cu nonşalanţă peste marile probleme ale vieţii pentru că, ei, aceste probleme i se par minore într-o lume a deriziunii. Ei nu sunt nici fatalişti, nici revoltaţi. Iau lumea aşa cum este. Se simte însă şi o conduită de aşteptare, bine disimulată într-o veselie băşcălioasă, un sentiment de speranţă. O dulce boare de nostalgie, de cladă tristeţe, de regrete, învăluie filmul. Filmul lui Nae Caranfil este un film amuzant, cu o oarecare rezonanţă dramatică, un film despre o generaţie, ultima a regimului totalitar, care face un salt peste istorie. Sugestivă în acest sens este ultima secvenţă, eliberarea din serviciul militar, descătuşarea – tinerii ies din cazarmă, eliberaţi, în vreme ce ofiţerul continuă să strige comenzi, însă ei merg mai departe, dezinvolţi, dar pe un drum care duce spre nicăieri, un drum al incertitudinii, al hazardului. Se anunţă prin acest debut un talent cinematografic evident, reflexiv, dar cu certe disponibilităţi în registrul comic, pe linia lui Jean Georgescu şi a lui Lucian Pintilie; un debut tonic în această epocă de deriziune şi eşecuri, de subiectivism anarhic, de incapacitate de detaşare, expresie a unei generaţii care ne convinge, prin Nae Caranfil, că “infernul românesc” poate fi privit şi altfel. Dar, cel mai important lucru este faptul că Nae Caranfil simte şi gândeşte cinematografic.
_______________________________________
Totul e imagine si sunet....restul e tacere....
|
|
