|
|
Eu sunt Adam…!, 1996, premieră în ziua de 18 octombrie 1996 la Bucureşti, o producţie a Studioului de creaţie nr. 5 “Solaris Film” şi „R.A. Cinerom”, 1996, folosind ca sursă literară proza literară a lui Mircea Eliade, mai exact nuvelele Pe strada Mântuleasa şi La ţigănci, este un film rafinat, savant, elegant, o operă cinematografică de excepţie, unul dintre cele mai valoroase filme din perioada amintită şi unul dintre foarte puţinele repere estetice pentru o posibilă şcoală cinematografică românească. Filmul nu este o „ecranizare”, ci o re-creare a textelor eliadeşti prin intermediul limbajului cinematografic. Realizat în policromie, Eu sunt Adam…! este construit impecabil, riguros, inspirat, printr-o succesiune şi o întrepătrundere de planuri pereche: trecut/prezent, real/imaginar, real/oniric, real/fantastic, fizic/metafizic, istoric/anistoric, profan/sacru. Un joc ambiguu, inefabil, între certitudine şi părere, între lumină şi întuneric, între clar şi obscur, între tonul direct, spontan, şi cel aluziv, insinuant. Un joc, de asemenea subtil, alteori tranşant, între particular şi general, între local şi universal, între semnificat şi semnificant. Succesiunea de secvenţe, prin tehnica variaţiunilor şi prin aceea a leit-motivului – succesiune, dar şi întrepătrundere –, aminteşte de ţesătura covoarelor persane cu temă, folosind deopotrivă simetria şi asimetria. Policromia, când urmărind conformitatea cu realitatea, când încărcată cu simboluri, formele, când clare, când încărcate până la pulverizare, împrumută acestui film motivul de frescă, în vreme ce întinderea sa îi conferă dimensiunea de epopee. Desfăşurarea filmului aminteşte totodată şi de construcţia heptameronului sau a decameronului din literatura italiană, populară şi cultă. Banda sonoră, constituită, de asemenea, prin tehnica variaţiunilor, dar şi a leit-motivelor, lasă senzaţia unui edificiu polifonic. Policromia şi polifonia se află într-un perfect acord, într-o sinteză audio-vizuală. Ca în poezia simbolică, sugestia este de corespondenţă, de sinestezie.
Filmul se desfăşoară, se construieşte din interior între două secvenţe emblematice. Cea dintâi este secvenţa din pregeneric, unde lui Adam, profesorul de violoncel, intelectualul, artistul, i se cere să încerce un violoncel, un exemplar al legendarei Cremone. Şi Adam cel matur, cel de azi, în mijlocul unui cerc de auditori, poate „cercul de cretă caucazian”, poate „cercul fatidic” sau „cercul pitagoreian”, un Adam care se află sub reflectoarele anchetei, execută impecabil un solo în alternanţă cu Adam cel de altădată, copilul, interpretând aceeaşi melodie într-un cerc al intimităţii stimulative, creatoare – un spaţiu ca un „teatrum mundi”, motivul lumii ca spectacol, un spaţiu închis ca o cameră de interogatoriu sau de tortură, un spaţiu al promisiunii, al purităţii, al inocenţei. O sugestie a paradisului şi, totodată, a purgatoriului, a infernului. Cea de a doua este secvenţa din final, unde Adam cel îmbătrânit se strâmbă spre noi şi rămâne astfel, stop cadru, ca o mască pietrificată pentru eternitate, o pecete a condiţiei de măscărici, a eşecului, a ratării, a deriziuni.
În regăsim pe Adam, profesorul de violoncel în intimitatea locuinţei sale, sugestia Edenului, în compania unei eleve („o mare artistă”, sugestia vârstei de graţie), a nepotului (un posibil Hamlet) şi a prietenului acestuia, un posibil Horatio, într-o ambianţă de confort, lucruri, obiecte, plante, flori, într-o atmosferă de artă, într-o relaţie profesor–discipol. După care urmează o replică brutală, ca o „azvârlire în lume”, ca o „izgonire din rai”, ca o prăbuşire în istorie: „Maşina e jos, tovarăşa ministru vă aşteaptă”. Şi istoria, acaparatoare, devoratoare, îl prinde în enormele ei mecanisme. Începe calvarul, începe Golgota lui Adam, adică a Omului. Începe confruntarea cu puterea, cu slujitorii puterii, stratificaţi după responsabilităţi. Începe jocul vinei şi al scuzei, al responsabilităţii şi al laşităţii. Începe traiectul sinuos al Purgatoriului şi prăbuşirea în Infern. Adam, protagonistul, este o ipostază a eternului masculin căpătând în istorie diferite înfăţişări, de la cea de copil, cu sugestia paradisiacă, de Fiu hărăzit, de vârstă a inocenţei, a purităţii, a graţiei, a originilor, a începuturilor, la cea de om “zvârlit în lume”, părăsit, pradă plăcerilor carnale, devorat de istorie, expresie a condiţiei omului modern – stăpânit şi devastat de seducţii demonice, cu lipsa sa de orizont, cu spaimele, angoasele, solitudinea şi instabilităţile sale.
Între Adam, profesorul de violoncel (în ipostaza sa de arhetip al eternului masculin, dar şi în aceea de individ, de tip uman), şi anchetatorii săi există un raport de incompatibilitate. Ei par să comunice, însă în fond monologhează. Se desfăşoară un adevărat ceremonial de iniţiere într-o adevărată artă, chiar o tehnică a incomunicabilităţii. Anchetatorii urmăresc o comoară ascunsă într-o prezumtivă pivniţă, dar se află şi în căutarea tezaurului polonez, aflat undeva în pădurea Andronache, lângă Bucureşti. Personajul Adam, cu plăcerea sa pentru divagaţie, oniric şi fantastic, se refugiază în amintirile din copilărie şi tinereţe sau inventează pur şi simplu poveşti mai mult sau mai puţin verosimile. Sunt remarcabile aceste jocuri de atac şi repliere, alternanţa dintre întrebări precise şi răspunsuri în doi peri, dintre brutalitate şi delicateţe, dintre asprime şi fragilitate. Ancheta este întreruptă de adevărate evadări în fantastic, în vrajă şi magie, unde se caută oaze de sacralitate. Se întrevede aici şi o încercare de recâştigare a vigorii, a vitalităţii.
Există deci în acest admirabil film al lui Dan Piţa, ca şi în proza fantastică a lui Eliade, o trecere de la sacru la profan, de la deriziune la elevaţie. Filmul înregistrează retragerea în copilărie, peregrinările prin beciurile inundate de apă ale mahalalei în căutarea celuilalt tărâm, tinereţea, prietenia, iubirea şi solidaritatea, dar şi prin spaţiul special de La ţigănci. Celălalt registru cuprinde torturile din ce în ce mai chinuitoare, care merg până la destrămarea personalităţii, până la aneantizarea victimei. Filmul analizează, aşadar, procesul chinuitor al căutării identităţii, dar şi măcinarea, pierderea ei. Aflată în vârful piramidei puterii, Ana Vogel, ministrul de interne, este o figură sinistră în care se suprapun trăsăturile patroanei de bordel şi cele ale tiranului-femeie. Acest personaj feminin trimite foarte clar la una dintre cele mai detestate figuri ale regimului totalitar, Ana Pauker (sau „Ana noastră”, după cum o dezmierda o parte a compatrioţilor noştri). Apar în film nenumărate ipostaze, pure sau pervertite, ale „Eternei Eve” – prietena, iubita, prostituata, femeia–tiran – surprinse în toată splendoarea lor.
Adam este un căutător de absolut şi aspiră să se împlinească prin artă, să atingă armonia originară, primordială, condiţia androginică: „Întotdeauna m-am întrebat de unde vin şi încotro mă îndrept… M-am simţit singur, condus de o forţă din afara mea… De o putere divină… Dacă tot ce este bun este făcut de Dumnezeu, atunci cine a făcut răul?... Totul este iluzie, somn, fum… Eu iubesc arta pură… Pentru păcatele mele am ajuns profesor de violoncel… Arta înseamnă durere şi iubire…Arta înseamnă sacrificii. Nimic nu este mai important în lume decât creaţia… Îl apropie de Divinitate… Artistul este cel care le cunoaşte pe toate… Numai prin artă Omul se purifică. Numai Omul e în stare de muzică şi de poezie… Dumnezeu a murit… Dar arta îl va reînvia…”. Şi concluzia confruntărilor, a luptei, este înfrângerea, capitularea: “Totul este iluzie, somn, fum”. Adam, profesorul, la modul general fiind încărcat cu semnificaţia condiţiei de intelectual, a înţeles foarte bine că omul, ca fiinţă creată de o forţă divină, asemenea lui Dumnezeu şi totuşi fără asemănare, este destinat, prin iubire şi suferinţă, să aspire la condiţia Creatorului. Şi arta este unul dintre mijloacele cele mai pure pentru înscrierea pe acest traiect al aspiraţiei: “Eu iubesc arta pură”. Dar, “pentru păcatele mele am ajuns profesor de violoncel”. Este aici ceva între actul creaţiei şi cel al imitaţiei, între gestul demiurgului şi cel al măscăriciului. Dar replica “trebuie să acceptăm destinul” începe să-l situeze în tabăra celor care renunţă, a celor care se resemnează, a celor care se adaptează. Admirabil este surprins artistic traiectul involutiv de la condiţia de copil, de promisiune, la cea de luptător, de inspirat, apoi de învins, de eşuat. Şi această cavalcadă spre infern, spre destrămare, spre pierderea apartenenţei divine, este urmărită prin prinderea lui Adam (şi devorarea lui) în mecanismele istoriei – aici imperfecţiunea sa ca om şi sistemul social-politic aberant. Replica “Maşina e jos, tovarăşa ministru vă aşteaptă” semnifică începutul prăbuşirii din anistoric în istoric, din paradis în infern. Dar Adam încearcă să amâne deznodământul. De unde replierile în repere morale fundamentale, prin rememorări sau divagaţii: copilăria, prietenia, iubirea, preocupările artistice. Lipsit de suflu, de putere, de voinţă, de resurse, Adam, treptat, îşi pierde din substanţă. De aceea replica “M-aţi trădat. M-aţi trădat cu toţii” este mai mult o scuză stângace, un perfid alibi. Cutremurătoare este replica din final, nu numai specifică stărilor dizolvante ale omului modern, dar mai ales atât de sugestivă pentru existenţa, pentru condiţia lui “homo valahicus”: “Nu mai ştiu câţi ani am… Nu mai ştiu cine sunt… Limba neamului meu am uitat-o… Am uitat tot…”.
În cele din urmă, Adam este personajul condamnat la o existenţă bovarică: nu are destulă forţă (şi chiar consistenţă pentru a ajunge la armonia râvnită. Amnezia care-l copleşeşte, oboseala îl obligă la un exil perpetuu. Adam se sfâşie între paradis şi infern, între cer şi pământ, între început şi sfârşit, între fizic şi metafizic, între înger şi demon, între demiurg şi homuncul, între titan şu măscărici, între măreţie şi deriziune, între sublim şi grotesc, între tragic şi comic. Este într-o continuă căutare a identităţii pe care, aparent, şi-o regăseşte, dar mereu o pierde. Uneori măştile parcă îi sunt date, ca nişte tipare arhetipale, alteori şi le inventează sau le schimbă cu stângăcie sau cu o oarecare abilitate. În definitiv, Adam este un căutător de absolut nu împlinit, ci învins. Chiar şi căutarea identităţii primordiale, în sensul lui Platon, adică refacerea unicului, a originarului, a androginului, se converteşte în eşec: de la eleva angelizată, “o mare artistă”, la prietenele din tinereţe, la prostituatele de la hanul La ţigănci, multe dintre ipostazele “eternului feminin”, alte măşti ale arhetipului uman, fiind tratate în ton grotesc. Prin toate speră, probabil, să regăsească pe eterna Evă, adică armonia originară. Finalul lui Dan Piţa oscilează mereu între registrul tragic şi grimasa comic-grotescă.
Cine este Adam? Regizorul îl poate parafraza pe Flaubert, „Adam sunt eu”, sau pe Brâncuşi, „Cocoşul sunt eu”. Dar Adam poate fi oricine: el încarnează condiţia insului exilat, sfâşiat între aspiraţia spre armonia originară şi neputinţa de a o atinge. Eu sunt Adam…! este un subtil film al „privirii”, dar şi al „ascultării”, prin aluzii, prin păstrarea ambiguităţii şi a inefabilului. Putem distinge “privirea regizorului”, “privirile personajelor” şi “privirile spectatorilor”. De exemplu, Adam, matur, priveşte aparent în gol şi se vede pe sine în ipostaza de copil sau poate vede copilăria ca stare arhetipală. La fel şi “ascultările”. Adam, matur, reproduce o replică a sa din copilărie şi imediat apare el, în ipostaza de copil sau copilul, în general, preluând-o. Efectele audio-vizuale sunt remarcabile. Este aici, în definitiv, ideea ambiguităţii, în sens estetic, iar nu a neclarităţii, spaţiului şi timpului, a condiţiei şi existenţei umane. Un film fluent, inspirat, bine articulat, în care actorul Ştefan Iordache compune un rol memorabil, atingând şi aici, ca în filmul Glissando al lui Mircea Daneliuc, rara condiţie de “attore di alta classe”.
_______________________________________
Totul e imagine si sunet....restul e tacere....
|
|
