|
|
Protagonistul acestui film de debut este Adevărul. El ne apare sub două aspecte: ca aspiraţie generală şi etern umană şi ca necesitate istoriceşte determinată. Dacă în prima ipostază adevărul ni se înfăţişează ca o stare arhetipală, una dintre numeroasele, în cea de a doua el capătă un contur mai mult sau mai puţin precis, rezultând din dinamica unor procese, întâmplări, evenimente, împrejurări. O dată aflat, el intră într-un sistem deschis, referenţial, de ştiute, în memorie, îndeplinind funcţia de reper. Împreună cu alte ştiute, cu alte adevăruri, el formează acea complicată şi complexă ţesătură care, în funcţie de conexiunile componentelor lor, generează o anumită mentalitate, o anumită concepţie, determină o anumită viziune. Traiectul care trebuie să ducă la aflarea adevărului ne apare, în planul real, sub forma unei căutări, iar în plan imaginar sub aceea a unei sinusoidale. Este însuşi drumul cunoaşterii, iar premisa şi stimulentul acesteia sunt curiozitatea şi aspiraţia. Căutarea poate fi însă îngreunată de anumiţi factori subiectivi, ca lipsa de interes, de imaginaţie, de intuiţie, de voinţă, de capacitate de analiză şi sinteză. Dar ea poate fi împiedicată de unele forţe ostile, interesate în cosmetizarea, devierea, mistificarea sau ascunderea adevărului. Astfel, prin repetabilitate, se conturează o altă realitate, o suprarealitate. În cazul satisfacerii unor curiozităţi, aceasta nu poate avea urmări nocive. Când însă căutarea unui adevăr este cerută de interesul sau interesele unei colectivităţi şi, mai ales, într-o conjunctură aparte, suprarealitatea, ficţiunea, ca revers manipulat, pot genera urmări catastrofale. În această variantă, raporturile reale între cauză şi efect, între esenţă şi aparenţă, nu mai pot fi percepute, iar deciziile nu mai pot fi corecte. Satisfacţia căutării adevărului devine caznă, iar bucuria cunoaşterii lui se transformă într-o amară dezamăgire.
Motivaţia pornirii în căutarea adevărului, în cazul taximetristului Cristian Săndulescu, interpretat de Marius Stănescu („18 decembrie 1952. Da, sunt născut. Naştere normală”... „Aflasem că tatăl lui lucra la interne. În 1952 era gardian”), era realizarea unui film de scurt metraj, în sistem video, pentru un examen de regie, al unei studente de la o facultate cu profil cinematografic. Premisa investigaţiei propuse consta dintr-o informaţie eronată ori dintr-o receptare neatentă, dintr-un slab interes sau din plictiseală. („Nu! Nu! La 6. Sau poate să fie pe partea cealaltă”). Din aproape în aproape, prin acumulare, reporterei-student i se relevă o dublă monstruozitate: asasinarea sadică a unei tinere, Alina Brădean (Alexandra Mutu), şi o eroare judiciară, ca afect al lipsei de profesionalism şi de onestitate a unor procurori şi ofiţeri de miliţie, dar şi consecinţă a caracterului inuman al regimului totalitar, intolerant, cel comunist. Crima înfăptuită în ziua de 7 septembrie 1977, repetatele anchete şi aspectul lor brutal, barbar („Securitatea statului... Am un ordin de percheziţie”... „Aici răspunzi când eşti întrebat... Scrie aici pe jurământ. Ce-ai făcut pe 5 septembrie?”), pietrificarea interogatoriilor în formule stereotipe, ca şi aşteptarea răspunsurilor dorite, fac din acest caz, prin deviere, un instrument obişnuit de menţinere a unui sentiment de incertitudine, de insecuritate, de frică, de manipulare a cetăţenilor. Siguri de ei în timpul exercitării atribuţiilor de reprezentanţi ai puterii executive, când puterea ocrotitoare slăbeşte sau dispare, comportamentul anchetatorilor frizează laşitatea, prin declinarea vinei şi a responsabilităţii („Am vrut să-mi fac meseria. N-am avut nimic cu tine... Alţii au avut... Eu sunt acoperit. Am stenogramele”... „Nu, spun tot ce vrei.... S-a dat ordin de sus de tot, de la Ceauşescu... Lucrez din 1949 în justiţie... Habar n-ai ce porcării se întâmplă!”). În timpul evenimentelor din decembrie 1989 şi după aceea, fără nici un fel de excepţie, toţi cei care au fost implicaţi în sistemul puterii, indiferent de compartiment şi de poziţia lor, şi-au declinat orice implicare şi responsabilitate privind abuzurile şi crimele înfăptuite, unicul vinovat fiind fostul dictator şi soţia sa. Raţionamentul, după care dacă nimeni nu este vinovat, înseamnă că toţi sunt nevinovaţi, s-a dovedit foarte eficient în ceea ce priveşte legitimarea puterii în timpul acelor evenimente şi în perioada de aşa-zisă tranziţie. Cazul la care se referă studenta-reporter, prin rememorările falsului vinovat şi condamnat, ne relevă şi alte aspecte ale anchetatorilor, ale sistemului judiciar. Incompetenţa, prostia, lipsa de cultură a anchetatorilor şi a judecătorilor, spiritul cazon, mentalitatea rudimentară că „şeful are întotdeauna dreptate”, o consecinţă firească a celebrei formulări, tipic totalitare, intolerante, „partidul nu greşeşte niciodată”, ne relevă şi alte aspecte aberante ale raporturilor puterii executive cu cetăţenii, vinovaţi, bănuiţi sau nevinovaţi. Instrucţia este făcută în grabă („Până mâine îmi identificaţi cercul cunoştinţelor”), cu stângăcie, influenţată, fără nici un fel de logică, de superiori care nu sunt animaţi de dorinţa de rezolvare argumentată a cazului, ci de păstrarea posturilor şi a privilegiilor pe care le au. De aceea se recurge la cel mai la îndemână procedeu, tortura fizică şi psihică. Acest procedeu generalizat, atât pentru deţinuţii de drept comun, dar mai ales pentru cei politici, pentru derutarea anchetaţilor, este infirmat de superiori prin admonestarea de formă a inferiorilor, scopul fiind câştigarea încrederii arestaţilor („Ce sunt metodele astea barbare?... Ai să te trezeşti cu o sancţiune”). În această harababură, care transmite impresia unor instituţii, a unui sistem impecabil, drept şi demn, prin sobrietatea şi caracterul impozant al clădirilor, al birourilor şi al personalului, asumarea unei vini imaginare contrastează prin ironie şi bravadă („Am omorât o fată. Alina, din Sibiu”). Cum este şi firesc, în jurul lui se ţese o faimă de bărbat neobişnuit, de neînfricat, un fel de haiduc modern, cu accente de literatură foiletonistică, şocând prin oroare şi macabru („A mai omorât o dată o fată... A omorât-o, apoi a tăiat-o în bucăţi... A omorât-o. A aruncat-o prin parcuri... Le spunea prietenilor... Vă daţi seama. Nenorocitul se lăuda cu crima lui”). Abuzurile anchetelor, nedreapta condamnare şi urmările acestora („Mi-ai distrus viaţa”) se constituie într-un dosar de eroare judiciară, de existenţă, dar şi în probe pentru un alt dosar, unul dintre numeroasele, privind un legic şi necesar proces al comunismului. Foarte importantă este, înainte de toate, pentru construcţia filmului, pentru tensiunea dramatică şi, apoi, pentru viziunea regizorului, modul de comportare al celor doi studenţi, viitor regizor şi operator, pe parcursul tentativei lor privind realizarea filmului. Treptat ei dau semne de oboseală şi dezinteres, mai ales operatorul („Pe cine mai interesează porcăriile astea cu comunişti? Vechituri... Poate facem un reportaj la fabrica de mezeluri”). Replica finală a studentei este elocventă nu numai pentru atitudinea ei ca personaj, viitor regizor, faţă de un trecut supraîncărcat de abuzuri şi crime, ci şi pentru reacţia şi optica primei generaţii postdecembriste privind tragicele evenimente din decembrie 1989, în fond o amplă mistificare („Ce faci, mă, ai lăsat camera deschisă?!... Du-te şi stinge camera... Du-te de stinge camera, dragă!”). În definitiv, ei refuză o cercetare sistematică, riguroasă, care ar trebui să-i ducă la un adevăr incomod, monstruos. Adevărul continuă să rătăcească fără chip, în nebulozitate. A spune că nu este încă timpul să fie cunoscut este un alibi, un act de complicitate cu călăii. Reversul, mult mai comod, mistificarea, minciuna, riscă să i se substituie, să devină realitate, de fapt o suprarealitate, o frecventă capcană a istoriei. Examenul ratat al personajelor, mai mult un refuz, este examenul ratat, refuzat, al unei generaţii eşuate în nepăsare, în pasivitate, într-un pragmatism ordinar (ca, de altfel, întregul neam). Se poate vorbi, din acest punct de vedere, despre o omogenizare a generaţiilor, în complacere, în complicitate, în deriziune, foarte prielnică pentru toţi profitorii pe termen scurt şi cu efecte folositoare în perspectivă, dar păguboasă, chiar dezastruoasă, pentru ceilalţi, pentru neam şi ţară, în devenirea lor. Trebuie să ţinem seamă însă că filmul de debut al lui Titus Muntean este un act de asumare, pentru sine, dar şi pentru generaţia sa, la modul simbolic. În acelaşi timp, filmul este şi un răspuns la unele întrebări care ne interesează şi pe noi toţi, chiar dacă pe cei mai mulţi a început să-i agaseze, iar pe alţii, foarte puţini, să-i tortureze. Filmul poate fi interpretat ca un semnal de alarmă, de avertisment. Acest debut, inegal estetic, îndeosebi în partiturile actoriceşti, este încă o promisiune şi o speranţă pentru cinematografia română, atât de săracă în valori.
_______________________________________
Totul e imagine si sunet....restul e tacere....
|
|
