|
|
După evenimentele din decembrie 1989, producţia noastră cinematografică a scăzut vertiginos, ajungând în anul 2000 la “punctul zero”. Un reviriment cunoaşte din anul următor, în 2001 realizându-se şase filme, iar în 2002 – şapte. Filmul lui Radu Muntean (o producţie MediaPro Pictures 2002) este cel de-al 26-lea debut din perioada postdecembristă, şi cel de al 80-lea realizat în aceeaşi perioadă. Dar dominanta majorităţii acestora ca, de altfel, a întregii cinematografii române, continuă să fie mediocritatea, cauzele fiind lipsa de talent şi de moralitate, îndeosebi a celor mai mulţi scenarişti şi regizori. Prin acest debut, Radu Muntean, unul dintre cei mai valoroşi şi cunoscuţi autori de clipuri publicitare, ne propune o altă coborâre în infernul român, un infern cu înfăţişarea unei prăbuşiri sufleteşti, morale şi spirituale, cauzată şi însoţită, pe de o parte, de o dominantă mizerie materială şi, pe de altă parte, de o mistuitoare poftă de căpătuială. Ambianţa filmului ne este familiară, un Bucureşti ca o imensă mahala, un oraş complexat de condiţia unei eterne provincii. Regizorul se fixează asupra perioadei postdecembriste, construindu-şi povestea cu deosebită rigoare în cele trei straturi – timp, loc şi acţiune. Timpul desfăşurării faptelor, al întâmplărilor, este redus la puţin peste 24 de ore. Cele mai multe secvenţe sunt filmate noaptea, întunericul şi semiîntunericul neavând semnificaţia misterului, a straniului, a sugestiei, ci, dimpotrivă, a unui timp prielnic urzelilor, complotării, răfuielilor şi crimei. Capitala, cu înfăţişarea ei nocturnă de oraş al traficului de droguri, al curselor infernale şi ilegale de maşini într-un cartier mărginaş, al manelelor, al violenţei, al afacerilor murdare, al jocurilor de noroc şi al pariurilor, al evaziunii fiscale, al orgiilor celor parveniţi, al şantajului şi al răzbunărilor, ne apare ca un simbol al răului, ceea ce anulează idilica imagine tradiţională. Aparatul de luat vederi notează numai ceea ce este sau poate fi relevant pentru intenţiile autorului, pentru logica interioară a povestirii, pentru ambianţă şi atmosferă. Semnificaţia locurilor este aceea de spaţiu închis, fără ieşire, de incintă. Cei care locuiesc în acest cartier mărginaş, cei care se vântură de colo-colo, fără nici un rost, cei care se implică în fapte şi întâmplări dubioase formează acea lume subterană, interlopă, specifică marilor aglomerări urbane, pepinieră de delincvenţi şi recidivişti, fostă şi viitoare clientelă a puşcăriilor devenite neîncăpătoare.
Luca (Dragoş Bucur) este un tânăr de 24–25 de ani, venit din alt cartier, aparţinând unei familii modeste. Înzestrat cu o oarecare inteligenţă, imaginativ, speculativ, inventiv, spirit independent şi aventurier, ştie să iasă cu uşurinţă din orice încurcătură. În general, este un om de acţiune, un extravertit, dar, de multe ori prea grăbit, se amestecă în chestiuni care nu-l privesc, devenind de-a dreptul iresponsabil. Simpatic, cu succes la fete, pare să nu ia nimic în serios. Dar are şi două calităţi importante, anume sentimentul prieteniei şi al responsabilităţii, manifestat cu simţul dramaticului şi, uneori, cu un evident gust al umorului. Pasiunea lui sunt maşinile, iar preocuparea curentă – cursele ilegale din cartier. Din punct de vedere social, ştie care şi unde îi este locul. Înţelege foarte bine legile nescrise care determină şi guvernează raporturile cu ceilalţi, mai ales cu cei bogaţi şi puternici. De aceea oscilează, cu dibăcie uneori, alteori cu nesăbuinţă, între rugăminţi, supunere şi revoltă.
Felie (Andrei Vasluianu) este opusul lui Luca, amândoi formând, printr-o strânsă prietenie, o unitate a contrariilor. Serios, echilibrat, întotdeauna ţinându-şi cuvântul, Felie este un introvertit, un naiv. De Luca l-a atras pasiunea comună pentru maşini şi cursele ilegale. Seara, când dă semnalul de pornire a concurenţilor, cu braţele zvâcnind spre cer, transfigurat, pare un dirijor la pupitrul unei orchestre celebre, un vizionar. Toţi îi recunosc calitatea deosebită, până la virtuozitate, de mecanic auto. Contrar caracterului şi temperamentului său, şi numai de dragul lui Luca, se implică în cele mai primejdioase situaţii. De aceea moartea lui poate părea absurdă. Luca şi Felie amintesc de acei “ragazzi di vita” din scrierile şi filmele lui Pier Paolo Pasolini.
Mona (Dorina Chiriac) este o hăituită, produs şi victimă a aceluiaşi mediu. Prezentatoare la un concurs cu câştiguri, mimând o păpuşă mecanică, mascotă a unui grup de gălăgioşi susţinători ai echipei Dinamo (în realitate sunt stelişti!), dispusă oricând pentru o legătură de ocazie, este o nostalgică, o sentimentalistă. Ea face parte din acea categorie de fete, de obicei de condiţie modestă, care, chiar aduse în situaţia de a se vinde pentru a supravieţui, rămân totuşi pure în lumea lor interioară. Ca personaje, le găsim în mod frecvent în teatrul bulevardier, preromantic şi romantic, în proza, dramaturgia şi cinematografia realistă şi neorealistă, devenind un veritabil mit. În perioada postbelică însă, suferă de remanieri postmoderniste, personajul fiind puternic demitizat, deposedat de aura de victimă şi împins spre condiţia de prostituată. Mona poate fi apropiată, de exemplu, de Gelsomina şi de Cabiria – din La strada, 1954, şi Nopţile Cabiriei,1957 (ambele făcând parte din “Trilogia culpabilităţii”)–, fără a avea însă complexitatea şi substanţa umană a personajului fellinian. Altfel spus, Mona este şi rămâne o balcanică, adică o “descurcăreaţă”. Cu simţul realităţii, dar având şi seducţia iluzionării, intuieşte în Luca pe salvatorul, sprijinitorul şi, poate, pe viitorul şi constantul ei partener.
Ţiganii, stăpânii cartierului, sunt bine reprezentaţi. Gabonu (Adrian Tuli), în vârstă de aproximativ cincizeci de ani, este un tip corpolent, ras în cap, tatuat pe ambele braţe. Recidivist, fost puşcăriaş, este vestit pentru violenţa şi afacerile lui dubioase. Controlează pariurile, iar, ca acoperire, este managerul cântăreţilor de petreceri, îndeosebi al lui Adrian Copilu’ Minune. Devotat familist, ca toţi ţiganii, în afaceri este realist, abil, tranşant şi necruţător. Respingător, autoritar, deşi uneori se adresează interlocutorului într-un mod surprinzător de familiar, el este un primitiv rătăcit printre oameni civilizaţi, pe care îi domină însă speculând dependenţa lor de bani, de bunurile materiale. Adrian Copilu’ Minune este interpretat de… Adrian Copilu’ Minune, cel care a făcut (şi continuă să facă o zgomotoasă carieră în lumea românească a manelelor, aceste “cântece de dragoste de origine orientală, cu melodie duioasă şi tărăgănată”, ţigănizate, ca şi multe alte elemente şi acte ale vieţii noastre cotidiene, ca şi mentalitatea noastră, în general şi, mai ales, în sudul ţării, devenite un strident factor de poluare. Un deşeu de o sfidătoare trivialitate, dar care se bucură, în mai toate mediile, de o popularitate derutantă. În definitiv, maneaua este numai unul dintre reflexele stadiului de degradare la care a ajuns societatea română în perioada postdecembristă. Popularitatea lui Adrian Copilu’ Minune dă seamă de o gravă practică de amestecare a criteriilor, de confuzie a valorilor, de criză a culturii. Crocoi (Alin Marcu), fiul de 13 ani al “mafiotului manager”, îmbrăcat într-un costum alb, cămaşă albă şi cravată, prea înfipt şi obraznic pentru vârsta lui, grăbit să se înfrupte din plăcerile vieţii, pare un înger căzut, pregătit pentru ritualul sacrificării.
Conflictul, intriga şi deznodământul povestirii sunt rezolvate sub seducţia irezistibilă a banului şi a puterii pe care acesta o reprezintă. Datoria pe care Luca şi Felie o au faţă de Gabonu este cauza tuturor celor care se vor întâmpla. Banul este aici adevăratul protagonist. Din acest punct de vedere, prin filmul lui Radu Muntean, avem senzaţia că ne aflăm în intimitatea unui univers balzacian. Din cauza neachitării datoriei, la scadenţa fixată abuziv de către Gabonu, Felie este ucis. Este doar începutul, o crimă de avertisment. La rândul lui, Luca (probabil) îl ucide pe Crocoi. Asasinarea lui Crocoi nu poate fi considerată un gest de răzbunare, ci un act justiţiar, un avertisment. Uciderea lui Crocoi este simbolică şi are semnificaţia unui crez, a unui ritual, deşi filmul capătă înalte semnificaţii îndeosebi prin ultima secvenţă: Luca, pe fondul ţipetelor Monei, se năpusteşte asupra şoferului care voia s-o violeze în spaţiul din spatele maşinii, izbindu-l fără întrerupere. Furia lui, aparent iraţională, este un act de revoltă, o revoltă împotriva lui însuşi, a celorlalţi, a tuturor, împotriva unui neam nevrednic şi a unei ţări a nimănui. Ultima fotogramă, în stop cadru, cu dubiţa roşie, trasă pe dreapta şi cu Luca lovind întruna, are semnificaţia unei eliberări, a unei purificări, a unei renaşteri, a unui nou început, a regăsirii identităţii, a unei speranţe.
Furia este un film fără fisură. Deosebit de riguros construit, impresionează prin siguranţă tehnică, prin fluenţă şi dezinvoltură. În nici un compartiment al filmului nu se observă ezitări, trenări sau rupturi. În egală măsură de remarcabili sunt şi actorii profesionişti, şi cei neprofesionişti – ţiganii, care interpretează anumite roluri, şi figuraţia. Un merit deosebit al regizorului este acela că tratează cu demnitate, cu seriozitate, tema asumată, fără a face concesii prostului gust, prin gaguri sau poante ieftine. Cele câteva momente comice nu eşuează în divertisment, ci, dimpotrivă, sunt expresia unei amare ironii, a unui umor de rezonanţă tragică. Filmul poate fi considerat o metaforă a României contemporane, un film despre incertitudinea şi lipsa de orizont a tinerei generaţii, generaţia postdecembristă. Şi, prin extindere, expresia unor stări specifice întregii lumi, aflată la răscrucea dintre milenii. Sub aspect estetic, filmul lui Radu Muntean este unul dintre puţinele debuturi valoroase de după evenimentele din decembrie 1989. Filmul de faţă (fără îndoială un produs artistic legitim, un lucru creat, iar nu meşteşugit) se înscrie pe linia filmografiei lui Lucian Pintilie şi Mircea Daneliuc, nuanţând şi consolidând postmodernismul din cinematografia română. Furia a fost distins cu premiile UCIN, 2002, pentru Cel mai bun debut, pentru Interpretare rol principal masculin (Dragoş Bucur), pentru Imagine – ex-aequo (Vivi Drăgan Vasile), pentru Interpretare rol secundar masculin (Andi Vasluianu), pentru Montaj (Valentin Obretin).
_______________________________________
Totul e imagine si sunet....restul e tacere....
|
|
