|
|
Între primele fotograme, înainte de generic, în care poliţistul Garcea, din prim-plan, se adresează spectatorilor (“Bună seara! Vă invit să urmăriţi următorul film care urmează”), şi ultimele, în care apare o tânără, întrebându-se mirată, “De ce se râde? Iertaţi-mă!”, se derulează, timp de nouăzeci de minute, una dintre cele mai vulgare pelicule care s-au produs la noi, în cei nouăzeci şi unu de ani de la premiera primului film de ficţiune de lung-metraj. Filmul este un simplu pretext pentru a relansa grupul Vacanţa mare, un grup ale cărui spectacole life sau televizate par să aibă o mare audienţă la o anume categorie a publicului autohton. La origine, grupul Vacanţa mare a fost o brigadă artistică de agitaţie, înfiinţată la Craiova înainte de decembrie 1989. Formaţiunea amintită devine, într-un timp record, renumită printr-o trăsătură dominantă şi constantă: vulgaritatea. Aşa-zisul film (numai cu indulgenţă poate fi numit astfel) se vrea construit din două planuri temporale şi câteva planuri spaţiale. Cele temporale sunt cuprinse între “Cândva. Acum două mii de ani”, în Dacia preistorică, şi “În zilele noastre”, planuri unificate prin două rostiri “vizionare” (“Dacii vor stăpâni lumea” şi “Având piatra, românii vor stăpâni lumea”). Intervine aici vocea naratorului, poate vocea inconştientului colectiv: “Piatra magică este pierdută… O vrajă puternică a învins: prostia”. Este vorba, desigur, despre aceeaşi vrajă care a învins şi în cazul acestei “pelicule”, ca, de altfel, şi în acela al grupului Vacanţa mare. Pe scurt, avem de-a face cu o piatră înzestrată cu puteri magice, care, la comanda posesorului, poate îndeplini orice dorinţă. Nimerită, în zilele noastre, la o familie de ţărani din satul oltenesc Sadova, ce apare, prin această investire miraculoasă, în chip de centrum mundi, ea devine sursa unei confruntări internaţionale în care sunt implicaţi agenţi străini (americani, germani – nazişti! –, italieni, japonezi, ruşi) şi localnici, în centrul lor fiind familia lui Costel, cu o soţie nărăvită şi doi copii cretini, pe care Leana îi va căsători, în cele din urmă, din raţiuni financiare, la nunta lor grupul Vacanţa mare fiind invitat de onoare (şi sursă de profit). Dar împrejurările fac ca miraculoasa piatră să se sfărâme în mai multe fragmente, împărţindu-se fără discriminare între părţile beligerante. Povestea, care nu este altceva decât o înşiruire întâmplătoare de momente improvizate, are un început cu pretenţie de fantastic, o desfăşurare trepidantă, haotică şi lipsită de imaginaţie, constând în aglomerarea unor fapte cotidiene, şi un final moralizator, în ton de fabulă, cu infuzii de basm. Nici una dintre aceste formule, aşa cum apar ele aici, nu are vreo acoperire în plan artistic. Printre modalităţile de exprimare mai solicitate, se află cele patru trăsături ale comediei burleşti (una dintre gloriile Marelui mut): urmăririle şi mişcările frenetice, gestica violentă, tipurile comice (măştile) şi gagul, sufletul, substanţa acestei specii a comediei cinematografice. Intenţia regizorului de origine americană (care ar fi produs nouă pelicule, dintre care patru la noi) pare a fi aceea de a parodia anumite ticuri ale filmelor de consum, de tip hollywoodian, venind în întâmpinarea raţiunilor scenariste autohtone (Mugur Mihăescu – “Am făcut şi eu vreo 17 ani de şcoală” – şi Radu Petrescu), care încearcă să satirizeze năravuri şi moravuri băştinaşe, instituţii (comunitatea rurală, familia, poliţia, puterea, în general). Dar totul eşuează, destrămându-se într-o cascadă de obscenitate, care abundă în toate planurile, de la cel verbal la cel al gesturilor, de la cel al tratării diferitor aspecte ale povestirii la cel al comportamentelor personajelor, de la cel al situaţiilor la modul lor de rezolvare. Actorii (îndeosebi protagonistul, Mugur Mihăescu, în rolul dublu, al poliţistului Garcea şi al soţiei lui Costel, Leana) nu interpretează, ci “se strâmbă”. O posibilă apropiere de postmodernism (şi el generator de prea multe deşeuri) este sortită, de la bun început, eşecului. Dar Garcea şi oltenii are şi unele calităţi: o fotografie clară (Viorel Sergovici Jr.), ritmul alert, îndrăcit, şi câteva momente din montaj, îndeosebi cele care punctează contraste sau alternări de planuri. Acestea însă nu salvează nimic, dimpotrivă, prin lipsa măsurii, a celui mai elementar bun simţ şi bun gust, a capacităţii de armonizare a părţilor componente, coboară totul la nivelul unui kitsch de bordură, aflat sub condiţia de divertisment facil, de consum (care are, şi el, rigorile lui). Băşcălia, ca şi violenţa, sexy-ul, pornoul, obscenitatea, trivialitatea etc. pot deveni artă cu condiţia de a fi scoase din starea brută şi convertite în elemente estetice, în acte poetice. Se poate vorbi, în postmodernism, despre o estetică a urâtului, a kitsch-ului etc. În “filmul” lui Sam Irvin însă, indiferent din ce unghi ar fi privit, băşcălia, care este, în genere, susţinută de reacţii primitive, glandulare, nu devine artă, chiar dacă intenţia aşa-zişilor autori este criticarea, satirizarea sau parodierea. În acest sens, intenţia realizatorilor este complet ratată.
Acest deşeu cinematografic s-a bucurat de cea mai largă audienţă la publicul român, plasându-se pe primul loc, în anul 2002, în ceea ce priveşte numărul de spectatori: 233.000, numai pe reţeaua de cinematografe aparţinând instituţiei naţionale, RADEF–Româniafilm. Fenomenul nu este nici singular, nici inexplicabil dacă luăm în considerare anumiţi factori: tradiţionala înclinaţie a românului spre deriziune (o consecinţă a lipsei de cult al muncii şi al valorilor), comportamentul neserios, şmecher, preferarea jumătăţilor de măsură, superficialitatea, complacerea, printr-o îndelungată tradiţie, într-un provincialism sinucigaş, pretenţia că acesta din urmă poate fi salvat prin imitaţie etc. Toate acestea, de-a lungul istoriei, au crescut exponenţial, în timpul unor conjuncturi nefavorabile, ostile, aşa cum se întâmplă acum, în această perioadă postdecembristă, impropriu numită de tranziţie, căci, în fond, aceasta se caracterizează printr-o prăbuşire morală şi spirituală fără precedent. Trebuie avută în vedere şi nevoia individuală de defulare, pe fondul incertitudinii, al instabilităţii, al lipsei de orizont. În straturile profunde ale subconştientului, românul mai poartă încă resturi de turcire, de fanariotizare, de ţigănizare, la care s-au adăugat şi cele de comunizare. Acestea s-au stimulat reciproc şi s-au consolidat, şubrezindu-i temelia. Numai un sistem educaţional, de largă perspectivă, care să cuprindă toate compartimentele vieţii, sub toate aspectele ei, şi în noul context al uniunii europene, ar putea să atenueze aceste neajunsuri transformate în viciu.
Responsabil pentru producerea şi difuzarea acestui deşeu este şi patronul firmei Mediapro Pictures, Adrian Sârbu, regizor de filme documentare, om de afaceri după 1990. Dar vinovaţi sunt toţi românii, în genere, a căror atitudine estetică deviată creează, pe “piaţa artistică”, astfel de cereri şi de oferte.
Mircea Dumitrescu
_______________________________________
Totul e imagine si sunet....restul e tacere....
|
|
