|
|
Filmul lui Dan Piţa din 1992, Hotel de lux, premieră în ziua de 16 octombrie 1992 la Bucureşti, Leul de argint, Mostra di Venezia, este o parabolă bine făcută, cu note de suprarealism şi expresionism, cu un ritm dinamic, bine dozat, cu o construcţie supraetajată, cu secvenţe coşmareşti, halucinante, de infern, cu o simbolistică bogată şi sugestivă şi, ca de obicei, cu o optică pesimistă. O parabolă despre intoleranţă, despre un regim social-politic totalitar care, deşi vizibil localizat în timp şi spaţiu, România dictaturii comuniste, are o largă deschidere spre universalitate – prin tematica abordată, frecventă în cultura secolului XX: angoasa, incomunicabilitatea, solitudinea, deruta, lipsa de orizont, disperarea, intoleranţa, răul. Acest sistem este sugerat printr-o clădire ambiguă, o succesiune de spaţii închise, de incinte devoratoare, un amestec aberant, absurd, de restaurant, ospiciu de nebuni, închisoare, cameră de tortură, oficiu de căsătorii şi de pompe funebre, sală de consiliu de miniştri, cabinet prezidenţial ce aminteşte de templul Pleonexiei din cetatea Epitimiei – Istoria hieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, de Procesul şi Castelul de Fr. Kafka. Un spaţiu al pervertirii, al degradării iremediabile, al morţii. Locatarii sunt călăi şi victime, două ipostaze fundamentale ale naturii şi existenţei umane, ale arhetipului uman. Relaţiile dintre călăi şi victime sunt fluctuante, confuze. Fiecare călău este victima cuiva sau propria sa victimă, fiecare victimă este călăul cuiva sau propriul său călău în această ierarhie aparent haotică, dar, în fond, foarte riguroasă, o adevărată scară a nonvalorilor. Clădirea, adică sistemul, şi locatarii, adică societatea, se află sub semnul incertitudini, al haosului. Dar o incertitudine, un haos programate, în fond – instrumente de manipulare. Aici, senzaţia unui rău dizolvant, mortal, de sursă internă omului, dar şi imanentă, operând cu forţa unui destin. Astfel se explică sugestia tată-tiran-Dumnezeu sau fiu-supus-Hristos. Tatăl eliminat, Fiul îi urmează. Filmul are sugestii de epopee, de sociogonie, de cosmogonie, de teogonie. Sacrul, tratat în ton grotesc, prin puternic contrast în „forumul nostru interior”, este re-sacralizat. La fel, ceea ce pentru noi pare local, individual şi trecător, prin forţa expresiei artistice apare ca universal, general, etern. Hotel de Lux, amintind de Glissando de Mircea Daneliuc, marele nedreptăţit de la Veneţia din 1985, este o parabolă a răului, a totalitarismului dintotdeauna şi de pretutindeni. Şi tot printr-un puternic contrast, prin rezonanţă tragică, pesimismul cel mai negru se deschide speranţei, încrederii, unui teribil apetit pentru reinstituirea valorilor.
Mircea Dumitrescu
_______________________________________
Totul e imagine si sunet....restul e tacere....
|
|
