|
|
Sînişa Dragin s-a născut în ziua de 6 februarie 1960 în localitatea Kula din Republica Socialistă Federativă Jugoslavia. A urmat Înalta Şcoală de Economie (1979–1984) în Subotica. Între anii 1986 şi 1991 studiază regia de film la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L. Caragiale” din Bucureşti. În anul 1991 îşi susţine lucrarea de diplomă cu filmul de scurtmetraj de ficţiune, în alb/negru, pe 35 mm, Cosaşul, premiat la Festivalul Dakino, Bucureşti, 1991.
Este autorul următoarelor filme: Tristeţea aurului negru, documentar, scurtmetraj, color, în sistem video, Premiul principal, Oberhausen, R.F.G., 1994, Premiul Ministerului Mediului şi Menţiune Specială a Publicului R.F.G, 1994, Marele Premiu, “Las Palmas”, Insulele Canare, Spania, 1998; Ploaia, scurtmetraj de ficţiune pe 16 mm, color, pentru TV, 1995, Premiul pentru regie, Costineşti, 1996, Premiul pentru Cel mai bun scurtmetraj de ficţiune, Ravena, Italia şi Premiul APTR, Bucureşti, 1998; Arzător e soarele deasupra Tichileştiului, 1995, documentar, scurtmetraj, color, în sistem video. În 1998 debutează cu film de ficţiune, lungmetraj, color, pentru TV, tras în anul 2001 şi pe 35 mm, Lunga călătorie cu trenul, marele premiu pentru Cel mai bun scenariu, Geneva, Elveţia, 1998, Premiul pentru Cel mai bun scenariu, Vrnjacka Banja, Jugoslavia, 1998, Menţiune specială a juriului, Strasbourg, Franţa, 1998, Premiul special al juriului, Dijon, Franţa, 1998, Menţiune APTR, Bucureşti, 1999 şi Marele premiu, Bar, Jugoslavia, 1999. Sînişa Dragin este şi autorul romanului Primăvara e o altă viaţă, apărut în Jugoslavia în anul 2000.
Filmul În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură, o producţie România, 2001, ficţiune, alb/negru, transpus din sistemul video în sistemul 35 mm, premiu pentru Cel mai bun regizor, UCIN, 2001; Cel mai bun regizor şi „Silver Pyramid” la Festivalul Internaţional de Film de la Cairo, 2001; Cel mai bun actor (Dan Condurache) şi Menţiune specială a juriului (Sînişa Dragin) la Festivalul Internaţional de Film de la Bratislava, 2002; “Tiger Award”, Rotterdam – 2002, este, ca pretext, povestea nefericită a unui ţăran român, Dumitru (Dan Condurache), dintr-un sat de lângă Bucureşti, care străbate un drum al suferinţei. De la neînţelegere (hamartia), traversează o succesiune de încercări, de cazne, de obstacole (peripeteia), începe să desluşească (anagnorisis) şi îşi rezolvă conflictul prin moartea părţii negative a sinelui (catastrophe). În esenţă, filmul este o călătorie interioară, în planul conştiinţei. Avea un frate, Miron (Dan Aştilean), iar tatăl lor, probabil, i-a părăsit de când erau mici sau, poate, a murit. Dumitru a rămas la casa părintească, împreună cu mama, văduvă (Cristina Tacoi), asumându-şi, ca cel mai mare, responsabilitatea conducerii gospodăriei şi a continuităţii neamului. S-a căsătorit, cum este obiceiul, cu o consăteană ori, probabil, cu o fată adusă dintr-un sat vecin, Lena (Ana Ciontea). N-au apucat să aibă nici un copil, căci uciderea unui partener de jocuri de noroc, pentru tentativă de trişare (Dumitru avea numai treizeci de ani, număr emblematic, cu semnificaţie biblică l-a privat de libertate timp de unsprezece ani.
Prima secvenţă a filmului este simbolică. Într-o închisoare oarecare, într-o sală mizeră, cu duşuri, deţinuţii, complet goi, sunt aduşi pentru baia săptămânală, de sâmbătă. Paznicul, un poliţai, în glumă, face semn responsabilului băii să dea drumul numai la apă rece. Toţi se dau deoparte, singurul care nu protestează fiind Dumitru. Duşul rece, pentru el, are semnificaţia unui ritual de purificare, a acceptării, parcă, a unui botez, a pregătirii pentru trimiterea sau (re)intrarea în lume, pentru îndeplinirea unei misiuni. Apa, în sensul de element primordial, purificator, dătător de viaţă, este simbolul central al filmului, în sens mitologic, în accepţia, de exemplu, a filmografiei lui Andrei Tarkovski. Dacă pentru toţi ceilalţi deţinuţi închisoarea este un spaţiu închis, o incintă, doar pentru Dumitru aceasta se transformă, prin eliberare excepţională, într-un spaţiu itinerant, traiectul, încă nebănuit, complex, contradictoriu, al unei experienţe exemplare, al unei meniri. Creştin ortodox, păstrător al tradiţiilor, declanşatorul nenorocirilor care i-au schimbat destinul a fost, aparent, delictul de omucidere. Aparent, deoarece mobilul nu a fost jaful sau răzbunarea, ci pedepsirea unei tentative de escrocare. Astfel, deşi contrară legilor lumeşti, dar şi moralei creştine, fapta lui apare ca un gest justiţiar. Şi crimele pe care le va înfăptui după eliberare vor căpăta aceeaşi semnificaţie. Din această perspectivă, în această viziune, Dumitru ne apare nu ca o jucărie a destinului, nu ca un “aruncat în lume”, nu ca o victimă a propriei sale alcătuiri imperfecte, ci ca un mesager al unei forţe a cărei natură n-o desluşeşte încă, dar pe care o intuieşte. Prin neînţelegere, datorită alcătuirii sale imperfecte, el va oscila între condiţiile de înger păzitor, de înger pedepsitor şi înger căzut. Ca înger, făcând parte dintr-o categorie de fiinţe fabuloase, imediat superioare omului, el va putea alege între păstrarea condiţiei originare sau trădarea ei, prin ispitire demoniacă. Şi capacitatea de a opta – liberul arbitru – îl face responsabil pentru natura alegerii şi pentru toate consecinţele acesteia.
În drum spre casă, este supus unei alte încercări. În tren, “trenul vieţii”, bea cu nişte necunoscuţi şi, la cărţi, câştigă pe nevasta (Carmen Ungureanu) unui ţigan (George Alexandru), cu care, în urma convenţiei, îşi satisface poftele trupeşti. În încăierare cu ţiganul, Dumitru îl ucide, fiind în legitimă apărare. Întors acasă, “în punctul de unde a greşit”, îşi găseşte propriile “ape tulburate”: soţia sa este însărcinată cu propriul său frate. Umilit, pleacă în lume. Se dezlănţuie, bea, petrece cu lăutarii, provoacă scandaluri şi bătăi, se dedă la jocuri de noroc, râvneşte la fiica măcelarului neamţ, Otilia (Tania Popa), însă mereu revine cu gândul răzbunării, dar şi cu acela al judecării. Trecerea lui pe la cimitir nu este o obişnuită vizitare a alor săi, ci o reluare a legăturii sufleteşti, morale, spirituale, cu cei plecaţi pe cealaltă lume. Este nevoia unui sprijin, a desluşirii unor semne, ca şi cum s-ar afla în faţa unui oracol, a transmiterii înţelegerii şi asumării unui sfat. Scoate din fântână, simbol al perpetuei întineriri, briceagul, parcă purificat, şi se duce la preot pentru a găsi un sprijin moral în frământările sale, pentru a primi o dezlegare, iar nu pentru un alibi, dar, mai ales, pentru a-şi investi, prin sfinţire, briceagul, instrumentului pedepsirii, cu sensul de “sabie a dreptăţii” (“Binecuvântează ăsta!”, spune el), a extirpării răului.
Dumitru (având în vedere şi simbolistica onomasticii, recurgând la izvoare, la zeiţa Demetra, zeiţă a agriculturii şi a recoltei, a vieţii sociale armonioase şi a fertilităţii, cu acest sens aici) nu are decât o singură aspiraţie, restabilirea armoniei iniţiale, obiectiv dedus şi din faptul că poartă cu el, de la eliberare, o gâscă albă, simbol al unităţii şi fericirii conjugale, unitate şi fericire pe care el le dorea recâştigate, continuate. Şi totuşi, lui îi revine libertatea de a alege mijlocul pentru revenirea la unitate la armonie. Deşi îndemnul mamei este altul, (“N-ar trebui să te superi pe fratele tău. Mai bine goneşte-o pe ea. Fratele e unul singur...”), el alege varianta extirpării răului în expansiune, a radicalizării. Casa părintească este incendiată, aflându-i aici sfârşitul mama sa, soţia gravidă (ambele adulterine) şi fratele.
Partea lumească pare să pună stăpânire pe Dumitru. Conştientizarea misiunii de “înger pedepsitor” este întunecată de pornirile omului supus seducţiilor răului, plăcerilor, slăbiciunilor, consecinţa “liberului arbitru”. Actul justiţiar începe să-şi piardă din semnificaţia iniţială, de restabilire a ordinii fireşti, devenind un instrument al demonizării, iar obiectul lui, o obsesie (“Am făcut-o! S-a terminat!”) şi o justificare (“Lena, de ce ai lăsat copilul dacă nu l-ai vrut?! Cum aş fi putut să trăiesc printre voi?”). Convieţuirea temporară cu soţia fratelui său este, pe de o parte, o irezistibilă atracţie spre ai săi, iar, pe de altă parte, o răzbunare pentru umilinţele îndurate. Prins în mecanismele unei fiinţe umane, imperfecte, drumul lui Dumitru, din ce în ce mai vizibil, ne apare ca un drum al rătăcirilor, al viciului, al păcatelor, al prăbuşirii, al suferinţei, dar şi al asumării vinei, a responsabilităţii, un drum al mărturisirii, al ispăşirii. Dar frământările, neliniştea şi plecările lui, cu toate imprevizibilele, încep să aibă un scop anume, găsirea unui reper, a unui sprijin, a unei căi spre salvare (“Să-l caut pe tata”). Pe tatăl lui, cel lumesc, cel legitim, cel umilit, poate, şi, prin acesta, pe celălalt, pe Tatăl ceresc, pa Părintele Suprem. Şi Dumitru se va sfâşia între aceste două extreme: înfăptuirea păcatului şi aflarea izbăvirii. El are suficiente resurse pentru credinţă, pentru sentimentul religios, dar acestea sunt, încă, înăbuşite. Simţind nevoia unei alte identităţi, a reintegrării în rândul oamenilor, îşi taie părul, îşi rade barba, ca într-un ritual al lepădării, şi apare cu pantaloni, cu bluză şi cu bonetă, albe, ca lucrător într-o măcelărie modernă. Coincidenţa între menirea de “înger pedepsitor” şi singura meserie pe care o cunoaşte, aceea de măcelar, sugerează încă o încercare la care este supus Dumitru. Şi din nou pleacă în lume, traversând o altă încercare, o altă caznă, un alt obstacol, o nouă rătăcire, o nouă crimă sub impulsul pierderii armoniei conjugale, a echilibrului sufletesc, spiritual, a reperelor morale. Pe amanta din Bucureşti, unde se stabilise un timp – Metropola ca centru al perdiţiei, ca o nouă Sodomă sau Gomoră, motiv foarte frecvent în literatură –, o ucide nu pentru că a tăiat gâsca albă şi a pregătit-o, pentru a-i face o surpriză, ci pentru că ea, din neştiinţă sau din răutate, a batjocorit un simbol. Crima este, în primul rând, ca orice crimă, imorală, dar şi absurdă, deoarece nici el şi nici ea nu au înţeles motivaţia, mobilul.
“Îl caut pe Tata”; “De ce îl cauţi pe tata?”; “Pentru că nu ştiu unde e”. Un sentiment de părăsire, de incertitudine, de instabilitate, de lipsă de orizont, nevoia de regăsire a originilor. Legătura, aparent întâmplătoare, cu un poliţist (Horaţiu Mălăele) este cauza unei noi crime. De fapt, Dumitru şi poliţistul sunt complementari. Unul este alter-ego-ul celuilalt. Ucigându-l pe poliţist (lucru valabil şi pentru celelalte crime), Dumitru extirpă ceva din el, încearcă să scape de poverile lui interioare, să se elibereze, să se purifice. Încercare eşuată de întemeiere a unei noi familii, căsătoria cu o mută (Antonela Zaharia), sugestia incapacităţii lui Dumitru de a mai comunica, dar şi înţelegerea necesităţii comunicării, îl împinge din nou în viciu, în rătăcire, apoi în disperare şi nebunie.
“Îl caut pe Tata!”. Dumitru are revelaţia alegerii greşite, a confuziei în care se află, a rătăcirii (“Niciodată n-am crezut în Tine!”), a necesităţii asumării păcatelor făptuite, a ispăşirii, a izbăvirii (“Ia-mă, Doamne! Fă să mor. Nu mai pot!”). “Niciodată n-am crezut în tine!”. Orgoliu? Sfidare? Nesăbuinţă? Seducţie vinovată? A sfidat din orgoliu? Din slăbiciune? S-a revoltat? (Sören Kierkegaard). A negat? (Friedrich Nietzsche). Mai întâi, Dumitru n-a crezut în sine, ca taină Dumnezeiască, apoi s-a revoltat şi s-a negat pe sine; l-a îndepărtat pe cel Atotputernic pentru că s-a îndepărtat de sine, s-a înstrăinat de sine, cea mai gravă formă de înstrăinare. L-a pierdut pe cel Atotputernic pentru că s-a pierdut pe sine. Nu cel Atotputernic şi-a întors faţa de la el, ci Dumitru, Omul, şi-a întors faţa de la El. Fulgerele şi tunetele sunt semnele auzirii rugii, dar nu şi ale primirii ei.
Ca o “a unsprezecea poruncă”, Dumitru va alege, în fine, calea cea dreaptă, a salvării prin suferinţă, a reluării unei meniri eşuate, prin trădare sau uitare sau printr-o greşită alegere (“Eu cred că Dumnezeu are un plan cu mine... Ţi-am spus: Dumnezeu are un plan cu mine. Mă păzeşte”; “De ce?”; “Nu ştiu!”; Şi-acum ce-o să faci?”; “Plec!”; „Unde?”; “ÎL caut pe Tata!”).
Parcă dincolo de lume, dincolo de ape, în pustie, sub cerul înnorat, în şuieratul vântului, în croncănitul corbilor, în legănarea trestiilor şi a copacilor, în frigul iernii, lângă un foc din vreascuri, în singurătate, începe adevăratul Calvar al lui Dumitru, Golgota lui (dar şi a noastră, a fiecăruia, a Omului). În singurătate, în lupta cu sine însuşi, prin întoarcerea spre sine, prin reflecţie, prin meditaţie, prin credinţă, Dumitru se va regăsi, Dumitru se va mântui.
Titlul filmului este o metaforă. El trebuie citit nu în litera, ci în spiritul lui. Cel Omniprezent, Omniştient şi Omnipotent, creându-ne după chipul şi asemănarea Sa, dar nu şi asemenea Lui, ne-a transmis, o dată cu “actul de naştere”, Duhul Său, Suflarea Sa dătătoare de viaţă, Cuvântul Său (“La început a fost cuvântul”). El este. El există. Noi trebuie să-I primim Suflarea, Cuvântul, să-L căutăm, să credem în EL (“Crede şi nu cerceta!”). Făcându-ne imperfecţi, dar perfectibili prin credinţă, prin aspiraţie, prin iubire, sentiment primordial, dăruit nouă pentru a-l spori, ca sentiment fundamental, El ne-a acordat o supremă onoare. Cu cât ne apropiem, din vremurile străvechi spre zilele noastre, din aşezările tradiţionale spre aglomerările urbane, cu atât mai mult se observă căderea omului din sacru în profan, din religios în laic, un profund proces de demistificare, de substituire a miturilor cu false mituri, pierderea disponibilităţilor pentru sugestie, magie şi mistere. De aici, contradicţia fundamentală a societăţii umane contemporane este cea între civilizaţia materială, tot mai îmbelşugată, şi viaţa spirituală, tot mai săracă. Evident, soluţia nu este distrugerea civilizaţiei materiale. Omul trebuie să se regăsească pe sine, să-şi regăsească identitatea, echilibrul, şi aceasta numai în intimitatea valorilor tradiţionale, morale, filosofice, mitologice, religioase.
Cu o culoare locală de o rară expresivitate plastică, cu o ambianţă armonizându-se cu personajele, cu stările, cu sentimentele, cu frământările lor, cu interpretări adecvate, alegerea contrastului alb/negru fiind fericită, debutul lui Sînişa Dragin ca scenarist şi regizor este o justificată speranţă. Povestea, se poate spune, ca sursă de inspiraţie şi exprimare cinematografică, tipic românească, prin valoarea estetică, se deschide unor largi receptări şi interpretări, căpătând valenţe universale. Condiţia unui om, existenţa lui, într-un loc şi într-un timp care ne sunt familiare, drama, tragedia lui, devin tragedia Omului.
Mircea Dumitrescu
_______________________________________
Totul e imagine si sunet....restul e tacere....
|
|
