|
|
Cristi Puiu s-a născut la Bucureşti, în ziua de 3 aprilie 1967. A urmat cursurile Şcolii Generale nr. 149, între anii 1973 şi 1981; între anii 1977 şi 1981, a studiat la Şcoala de Artă Plastică nr. 4, iar între anii 1981 şi 1988, la Liceul Industrial de Chimie nr. 5 din Bucureşti. În 1996, a absolvit Şcoala Superioară de Arte Vizuale din Geneva. Este autorul următoarelor filme de ficţiune de scurt-metraj, în sistemul video, color: Interioare (1993), Nicăieri nu e ca acasă (1994), Înainte de micul dejun (1995), Un cartuş de kent şi un pachet de cafea, (2003) şi al documentarelor, în acelaşi sistem: 25.12.1995, Bucureşti, Gara de Nord (1996) şi Asylum (1998), împreună cu Andreea Păduraru.
Marfa şi banii, o producţie Romfilm, Studioul de Creaţie Cinematografică al Ministerului Culturii, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei, România, 2001, film prezentat la Quinzaines des Réalisateurs, Cannes, 2001, este cel de-al 14-lea debut din perioada “postdecembristă”, la categoria lung-metraj de ficţiune pe 35 mm, cu avanpremieră în ziua de 3 mai 2001, la Cinemateca Română. Filmul a fost distins cu următoarele premii: Premiul special al juriului şi Premiul „Findling”, Cottbus, Germania, 2001; Premiul FIPRESCI şi Premiul pentru Cea mai bună interpretare masculină (Alexandru Papadopol), Salonic, Grecia, 2001; Menţiune specială a juriului, Trieste, Italia, 2002; Premiul Procirep, al Asociaţiei Producătorilor de Film din Franţa, Angers, Franţa, 2002; Premiul „Abasto”, Buenos Aires, 2002.
Ambianţa filmului este cea specifică perioadei postdecembriste, numită “perioada de tranziţie”. Dar sintagma este improprie şi, prin aceasta, derutantă, întrucât ea nu se constituie în urmarea firească, logică, a unui seism social, ci este consecinţa unei deturnări, a unei devieri, a unei mistificări. Caracterizată prin imposibilitatea de a mai folosi criterii specifice şi de a stabili ierarhii valorice, ea poartă puternica amprentă a unei prăbuşiri sufleteşti, morale şi spirituale fără precedent în istoria noastră. Haosul generalizat, iniţiat, se pare, şi întreţinut cu abilitate, instrument de manipulare, corupţia devenită deprindere cotidiană, argument şi unitate de măsură în relaţiile interumane, dintre individ şi societate, dintre individ şi instituţiile statului, mai ales, fac imposibilă conturarea, existenţa şi funcţionarea unor repere legic necesare în toate compartimentele unei colectivităţi umane, organizată într-un sistem social-politic. Corupţia ca mod de existenţă, ca unic mijloc de parvenire, ca singură probă pentru admitere şi promovare în “banda privilegiaţilor”.
Într-un meschin apartament din Constanţa, cu balconul privatizat în stil balcanic, locuieşte familia lui Mitică – cândva, „tovarăşul” Mitică, simbol al “neamului de rândaşi” (expresia îi aparţine lui Mihail Andricu), care vorbeşte puţin şi priveşte în lături (“Să trăiţi, dom’ Marcel. Vă rog să intraţi. Intraţi. Greu... Greu.”). Mitică (Costică Drăgănescu) şi Katy (Luminiţa Gheorghiu), soţia lui veşnic obosită, îşi administrează cu aceeaşi mentalitate de slugă mizerul butic pe balcon, apelând la ajutorul unicului lor fiu. Ovidiu (Alexandru Papadopol), numit astfel parcă în amintirea celui exilat la “Pontus Euxinus”, având în jur de douăzeci şi cinci de ani, a părăsit facultatea după doi ani. Petrecând, probabil, serile şi nopţile într-un cerc restrâns de prieteni, făcându-şi fel de fel de planuri, doarme până este trezit de ai lui, parcă păstrându-şi puterea pentru ceea ce avea să vină. Şi tocmai bătaia destinului a fost aceea care l-a trezit din letargie, primind oferta unui transport, cu propria-i maşină, deocamdată o Dacie, de la Constanţa la Bucureşti (“Şase pachete de substanţe medicamentoase... farmaceutice.” – dom’ Marcel). La început nedumerit, abia sculat din somn, apoi bănuitor (“Ce fel de substanţe medicamentoase?... Aveţi şi actele de însoţire?”), luându-l şi pe Vali, un bun prieten care, la rândul lui, îşi luase prietena, deşi cel care îl angajase, domnu’ Marcel (Răzvan Vasilescu), îi interzisese, acceptă, în fine, propunerea, de altfel o “afacere” destul de atrăgătoare (“Ia aici o mie de parai, o mie la întoarcere.” – domnu' Marcel). Ovidiu, ca şi ceilalţi din generaţia lui, generaţia anilor ’90, a ceea ce se pretinde a fi fost o “revoluţie”, o “generaţie pierdută”, din instinct, din intuiţie, înţelege specificul momentului: visele, înaltele aspiraţii nu mai au nici un rost, ele nu duc nicăieri sau, dacă duc, doar la marginalizare, la izolare; singurul drum care se pare că promite ceva este cel al spiritului practic, al pragmatismului, căpătuiala, parvenirea cu orice preţ, acţionând în direcţia bine conturată a unui plan de cât mai apropiată perspectivă (“Vând... Îmi iau un chioşc... Angajez vânzătoare, contabilă. Pe tine te iau şofer.”).
Vali (Dragoş Bucur), de aceeaşi vârstă cu Ovidiu, provenind şi el dintr-o familie modestă, complexat de neterminarea studiilor, înţelege lumea în care îi e dat să trăiască, vremurile şi locul ce i se cuvine. Dar “lumea în care îi este dat să trăiască”, la fel ca şi în cazul lui Ovidiu sau al celorlalţi, este o expresie folosită drept scuză, drept alibi, pentru comoditatea, pentru lipsa de voinţă şi de putere, puterea de a se desprinde de ea. Betty (Ioana Flora) este una dintre acele tinere şterse, fără trecut, fără prezent, fără viitor, dispuse, fără mofturi, să meargă oriunde, cu oricine, pentru o călătorie gratuită, o masă la un restaurant sau o atenţie care să-i facă plăcere, iar dacă nu-i face, tot e bine că a primit ceva, o îngheţată, o broşă, o pungă din plastic cu model exotic.
Provenind, probabil, din nomenclatura locală de partid, din securitate, din miliţie sau din justiţie, poate chiar din armată ori din acea rezervă anonimă a viitoarei lumi interlope, dom’ Marcel este numai un fir din nenumăratele care pot duce, pe ocolite şi misterioase căi, în bârlogul puterii. La început amabil (“Sărut mâinile, doamnă Katy... Bună dimineaţa, domnule Mitică.”), deodată scurt, autoritar, arogant, fără menajamente, spune scopul venirii, de altfel ştiut (“Maxim până la două, pachetele trebuie să ajungă... conduci continuu până la destinaţie... Ia o coală de hârtie şi scrie ce ţi-am spus... Ia o coală A4 şi scrie frumos.”), nelăsând nici un dubiu în ceea ce priveşte hotărârea de a folosi, după bunul plac, noua verigă (“Domnule Mitică, du-te şi mata la bucătărie. Bea o cafea. Relaxează-te... Ai predat geanta?... Dumneata, liber... Terminaţi, bă, confesiunile.”), numai una dintr-o reţea a crimei organizate, a economiei subterane.
Personajele sunt dispuse la nivelul a două generaţii, cea matură – părinţii lui Ovidiu, dom' Marcel şi complicii lui – şi cea tânără, trio-ul Ovidiu – Virgil (Vali) – Betty. Între acestea nu există un conflict de idei, de concepţii, de viziune, de idealuri; toţi, deşi clar stratificaţi social, sunt omogenizaţi printr-un singur scop, căpătuiala şi, de aici, prin apartenenţa la un imens conglomerat uman de dimensiuni naţionale. Cu solide tradiţii în variate şi foarte eficiente modalităţi de organizare în reţele ilegale, apoi trecând la un sistem socio-politic legalizat, dar nelegitim, ei au coborât din nou în subteran, devenind slujitorii şi complicii unei puteri, de asemenea, nelegitime. Falsul accident, de fapt asasinarea unor concurenţi (prin urmare, există grupuri de interese) ai grupului condus de dom' Marcel nu exclude, ci, dimpotrivă, confirmă apariţia, între acestea, a unor conflicte, a unor confruntări sângeroase.
Filmul lui Cristi Puiu, cu o deosebit de expresivă culoare locală, în toate compartimentele – ambianţe, împrejurări, personaje –, se construieşte din interior, fluent şi dezinvolt în monotonia lui sacadată, ca o metaforă a eşecului, a ratării, a deriziunii, a unei ţări a nimănui, a unui neam fără identitate. Un neam lipsit de cultul muncii şi al valorilor, confundând neputinţa cu toleranţa, incapacitatea de a discerne cu omenia, smerenia creştină cu supuşenia comodă, pentru toate neînţelegerile, înfrângerile şi renunţările născocind o precară filosofie a fatalităţii, un sistem paralizant de capcane, de scuze şi alibiuri; un neam care n-a atins niciodată măreţia; un neam care poartă, de la începuturi, semnele corcirii, blestemul capului plecat.
Maşina lui Ovidiu, cu sensul de spaţiu închis, de incintă, este simbolul României, eşuată într-o fundătură, distanţa de la Constanţa la Bucureşti sugerează un drum spre nicăieri, ca şi reîntoarcerea, iar cei trei – un trio al deriziunii – semnifică neamul românesc.
Prin demistificare, prin demolarea unor false mituri, prin folosirea unor clişee, a unor locuri comune, a Kitsch-ului, filmul consolidează o linie iniţiată de Lucian Pintilie şi continuată de Mircea Daneliuc, aceea a postmodernismului. Profund pesimist, pe aceeaşi linie cu predecesorii amintiţi, Cristi Puiu ne propune, printr-un contrast, prin tehnica catharsis-ului, o întoarcere metafizică spre lumea valorilor tradiţionale, sufleteşti, morale, spirituale, religioase, la păşirea pe un drum al salvării, prin asumarea vinei şi a responsabilităţii, prin suferinţă, solidaritate şi iubire. Este, de fapt, mecanismul oricărei opere de artă, de oriunde şi de oricând, care, prin sugestii, sensuri şi semnificaţii, propune finalizarea receptării prin pătrunderea în infrastructură, prin folosirea formei doar în sensul descifrării fondului.
Plecând de la un remarcabil scenariu, scris de Răzvan Rădulescu împreună cu regizorul, stăpânind şi folosind cu inspiraţie datele limbajului cinematografic (de reţinut scenografia, costumele, imaginea, mişcările de aparat care desenează stări afective, morale, psihologice, dialogurile, banda sonoră, – toate foarte bine articulate şi armonizate), Marfa şi banii este o operă de investigare a inconştientului nostru colectiv şi individual, operă de conştiinţă, antitradiţională şi anticonvenţională. Filmul lui Cristi Puiu poate fi considerat cel mai valoros şi cel mai promiţător debut după evenimentele din decembrie 1989. Pe aceeaşi linie cu Lucian Pintilie şi Mircea Daneliuc, regizorul consolidează o estetică a urâtului, având similitudini, pe plan european, cu mişcarea Free Cinema, cu Noul val britanic, cu Generaţia anilor ’90, prin excelenţă postmodernă.
Mircea Dumitrescu
_______________________________________
Totul e imagine si sunet....restul e tacere....
|
|
