|
|
Peter Călin Netzer s-a născut la 1 mai 1975, în Petroşani. În 1983, emigrează în Germania împreună cu familia. În 1994 se înscrie la Academia de Teatru şi Film din Bucureşti, secţia regie de film, pe care a absolvit-o în 1999. A realizat următoarele scurt-metraje de ficţiune: Mingea de cârpă (1994), în sistem video, Ochi uscaţi (1995), Maria (1997), Zăpada mieilor (1998), pentru toate acestea scriind el însuşi scenariile. Tot în timpul studiilor, a realizat scurt-metrajul documentar Hot Line (1996) şi spoturi publicitare.
Maria (România-Franţa-Germania, 2003), o producţie Artis Film/Pandora Film/ Cinemanufacture, este debutul său la capitolul lung-metraj de ficţiune. A obţinut următoarele premii: Premiul Special al Juriului, Menţiune acordata de Juriul Tineretului, Leopardul de Bronz la secţiunea Cel mai bun actor, Şerban Ionescu, şi Cea mai bună actriţă, Diana Dumbravă, toate la Festivalul Internaţional de la Locarno, 2003; Premiul Don Quixote – Menţiune specială, Menţiunea de onoare şi Premiul Juriului Studenţesc la Festivalul de film de la Cottbus, 2003; Menţiune specială la Festivalul internaţional de film de la Festróia – Tróia, 2004; Premiul UCIN pentru interpretare rol principal feminin, Diana Dumbravă, şi Premiul pentru muzică, 2004. A fost nominalizat pentru Premiile Academiei Europene de Film, 2003, secţiunea Cea mai bună actriţă (Diana Dumbravă .
Peter Călin Netzer scrie scenariul în colaborare cu sârbul Gordan Mihić. Prin sursa filmului său de debut, „după un fapt real”, tânărul regizor se înscrie pe linia iniţiată de Mircea Daneliuc în 1975, cu primul său film, Cursa. Este linia realismului simbolic şi poetic, inaugurată în Italia de Pier Paolo Pasolini, chiar cu debutul său, Accattone, din 1961, continuată şi dezvoltată de Bernardo Bertolucci şi alţii. Îi desparte însă pe cei doi regizori români apropierea lui Mircea Daneliuc de estetica cinematograful liber din Marea Britanie a anilor ’50–’60, secolul trecut, şi surprinzătoarea adoptare de către autorul filmului Maria a esteticii neorealiste. Acesta din urmă ia mai curând forma unui dosar de existenţă, în sensul lui Camil Petrescu. Maria (Dana Dumbravă este o tânără femeie de condiţie modestă, fără serviciu, căsătorită, cu şapte copii. Ea parcurge un traseu existenţial constant involutiv şi într-un ritm accelerat, apoi spectaculos ascendent sub raportul semnificaţiei, aflat sub semnul perioadei postdecembriste, din care autorul îşi extrage cazul. Una dintre principalele caracteristici ale acesteia constă în îmbogăţirea rapidă şi spectaculoasă a unor oameni fără scrupule conjugată cu sărăcirea şi prăbuşirea în mizerie a celorlalţi. Atenţia pe care filmul o acordă cauzelor şi consecinţelor acestor fenomene sociale, cu importante repercusiuni asupra lumii interioare a modestei familii protagoniste constituite din Ion (Şerban Ionescu), Maria şi cei şapte copii, aminteşte de programul realismului şi naturalismului tradiţional francez, de tip balzacian şi zolist, izvoare directe ale verismului italian, manifestat la sfârşitul secolului 19 şi, mai departe, ale neorealismului. Concedierea lui Ion provoacă un adevărat seism. Întreaga familie, locuind într-o singură încăpere, rămâne fără cel mai elementar mijloc de subzistenţă. La acestea se adaugă şi viciile lui Ion, băutura şi jocul de cărţi. Arestat pentru molestarea soţiei, Ion este sfătuit să părăsească pentru un timp domiciliul conjugal şi localitatea de reşedinţă („Cum să dispar? Eu, care am fost un erou al muncii?”; această replică este, desigur, expresia unor vechi implementări mentale). Aceeaşi mentalitate rudimentară, debitoare paternalismului socialist, îl frecventează şi pe prietenul său Milco (Horaţiu Mălăele). În pofida meritelor sale de „om al muncii”, Ion se dovedeşte mai degrabă labil, coruptibil, risipitor şi fidel momentului. Limitat ca inteligenţă, vulgar, violent, el nu se ridică prin nimic deasupra satisfacerii unor necesităţi biologice elementare şi imediate. Împinsă de nevoile curente ale familiei, din ce în ce mai presante, Maria se prăbuşeşte moral, dar, în acelaşi timp, se descoperă pe sine ca fiinţă umană, ca femeie. În condiţiile în care practică prostituţia pentru a-şi întreţine copii, gestul ei are semnificaţia unui sacrificiu. Refuzând să renunţe la unul dintre copii în favoarea unui francez dispus să-l adopte, refuzând, de asemenea, oferta onorabilă a unui şofer turc de TIR, ea pare destinată unei suferinţe fără sfârşit. Momentul spovedaniei, la preot, este unul de cotitură în existenţa Mariei. Conştientizându-şi vina şi asumându-şi responsabilitatea, ea acceptă, la insistenţele unui reporter TV, să se mărturisească public. Acest act, care nu înseamnă la nivelul afacerii mass-media mai mult decât o poveste vandabilă, are, pentru Maria, o profundă semnificaţie morală şi religioasă. Finalul este remarcabil. În drum spre televiziune, unde urmează să intre în posesia unui apartament cu trei camere, ca rezultat al popularităţii pe care i-a adus-o propria confesiune, moment care trebuie să marcheze şi sfârşitul escapadelor ei nedorite, este molestată sexual şi, opunându-se, piere într-un accident rutier. Acest final, care semnifică sancţionarea vinei şi, deopotrivă, a aspiraţiei spre depăşirea propriei condiţii, aminteşte de soluţia similară furnizată de regizorul italian Dino Risi, în Depăşirea, 1962. Dar efectul estetic al acestei rezoluţii, care conferă Mariei statut de figură tragică, este diminuat de un artificiu banal: versurile protagonistei, sentimentale, ridicole, care monopolizează banda sonoră. Din fericire, acesta este singurul loc în care regizorul, având un real simţ al măsurii, recurge, în construcţia filmului, la excese de idilism destinate să manipuleze emoţii.
Mircea Dumitrescu
_______________________________________
Totul e imagine si sunet....restul e tacere....
|
|
