|
|
Filmul Prea târziu, cu premiera la data de 27 septembrie 1996, la cinematograful Scala din capitală, este o coproducţie România–Franţa (Studioul de creaţie cinematografică al Ministerului Culturii – “MK2 Productions” şi “La Sept Cinéma”), cu participarea “Canal +” (Franţa) şi “Filmex” (România), prezentat de Studioul de creaţie cinematografică al Ministerului Culturii, selecţie oficială la Cannes, din peste 400 de filme, în competiţie intrând, în 1996, numai 17 filme. Scenariul a fost iniţial semnat de Răsvan Popescu, după propria sa nuvelă intitulată Subomul, volumul său de proză Prea târziu fiind lansat de Editura Humanitas chiar în seara premierei. Apoi, regizorul a intervenit el însuşi în scenariu, în varianta lui finală purtând semnătura celor doi, Răsvan Popescu şi Lucian Pintilie. Proiectul a traversat mai multe variante de titlu: Subomul, Valea Plângerii, Sezonul nunţilor, Poarta Raiului, până să ajungă la cel pentru care s-a optat în final. Prea târziu, având ecouri favorabile în America, în vestul Europei şi în ţară, întregeşte “trilogia comunistă”, alături de Reconstituirea şi Balanţa.
Filmul de referă explicit la evenimentele din perioada postdecembristă românească, dar cu o largă deschidere, prin exprimare, spre cazuri identice sau similare, în alte timpuri sau spaţii. Pornind de la datele locale ale unei aşezări minereşti de pe Valea Jiului, din perioada contemporană, dar cu rădăcini în tradiţie, mineriada din 14–15 iunie 1990, a doua dintre cele patru organizate de puterea neocomunistă, filmul ni se relevă ca o sinteză de documentar şi ficţiune. Pe fundalul manipulării emoţiilor, sentimentelor şi resentimentelor, dar şi al ideilor, Lucian Pintilie coboară din nou în “infernul românesc”, construieşte o altă parabolă a intoleranţei, a totalitarismului, a expansiunii răului, o altă tragedie a cuplului erotic devorat de istorie, temă constantă propusă chiar cu filmul său de debut, Duminică la ora 6. Un film despre calvarul unei colectivităţi destinate parcă unui blestem al rătăcirii de sine, al înstrăinării al disperării; un film bogat în simboluri, cu trimitere biblică despre crucificarea neamului românesc; un film despre mărturisire, despre suferinţa prin ispăşire, prin jertfă, dar şi despre incapacitatea de a-şi asuma responsabilitatea în istorie, un film despre fixarea vinovăţiei şi arătarea “marelui vinovat”, a “marelui farsor”, ca în filmul cu gangsteri sau western nord-american, unde autorităţile, prin răspândirea de afişe cu imaginea criminalului, stimulează la prinderea acestuia, la judecarea lui. Pe linia filmelor sale precedente, şi acesta este o chemare la o meditaţie gravă, are rolul unei purificări, al unui catharsis.
Filmul este perfect rotund, începe şi se încheie cu aceeaşi imagine – a exilului, ca soluţie. Aceeaşi secvenţă se repetă la începutul şi la sfârşitul peliculei, varianta de la sfârşit având o deschidere – fie spre continuarea unor fapte, evenimente, fie spre reluarea lor. Într-o staţie de metrou, într-un oraş din Germania, în aceste zile, o tânără conservatoristă, despre care aflăm că este româncă, rezemată de un stâlp de beton, cântă o tristă melodie schubertiană, iar în prim-plan, din spate, în stop cadru, în varianta de la început, silueta unui bărbat tânăr, subţire, cu părul foarte scurt, în partea superioară a benzii rulante, iar, în varianta de la sfârşit, în mişcare, îndreptându-se spre ieşire. Aflăm apoi că acesta este tot un român, unul dintre cei doi fraţi gemeni, Fişt sau Ferzaţiu. Această secvenţă semnifică un sentiment al complicităţii, dar şi al solitudinii, al înstrăinării, al disperării, al incertitudinii, al instabilităţii, al lipsei de orizont, dar şi al unei căutări. Între aceste două imagini emblematice, ca nişte peceţi peste timp şi spaţiu, filmul aduce locuri şi întâmplări cunoscute şi recognoscibile din România “mineriadelor”.
Distingem înainte de toate două planuri bine conturate: al semnificantului şi al semnificatului. Cel dintâi este constituit din locuri, evenimente, întâmplări, fapte, oameni, iar cel de-al doilea – din sensurile şi semnificaţiile (locale sau universale) pe care le poartă acestea. Ne aflăm într-o mică localitate minieră de pe Valea Jiului. Filmările, realizate la faţa locului, ne relevă o localitate montană. Totul este consemnat cu exactitate, cu o minuţiozitate aproape documentaristică. De la ambianţa naturală ce înconjoară localitatea aceasta (ce apare, astfel, ca o groapă, ca un fund de ceaun, ca un spaţiu închis) la blocurile noi, mimând modernizarea, la căsuţele, mai bine spus – cocioabele tradiţionale, parcă nişte excrescenţe ale scoarţei pământului, de la străzile cu aer căznit de urbanizare la uliţele desfundate, de la încăperile acestora, dimensionate şi aranjate cu lucruri şi obiecte ca la un început de ev, dar calde şi intime în sărăcia lor, la holul şi camerele de hotel, meschine în alcătuirea lor, mereu cu instalaţiile sanitare şi de încălzire defecte, la de asemenea meschinele apartamente din blocuri, la micile birouri ale mărunţilor angajaţi, la vastele şi luxoasele birouri ale instituţiilor puterii sau ale conducerii complexului de mine, de la cantina şi baia pentru salariaţii minelor, de la muncitori necalificaţi la ingineri, la spaţiile de intrare şi de ieşire din mine, la lifturi şi, în fine, la întortocheatele galerii subterane. Astfel, distingem, din perspectiva locurilor şi a preocupării localnicilor, două planuri suprapuse sau paralele, suprafaţa şi subteranul; dar, prin semnificaţii, acestea formează un tot unitar.
Ceea ce imprimă acestor spaţii anumite sensuri, semnificaţii identice sau contradictorii, convergente sau divergente, sunt oamenii. Din punctul de vedere al apartenenţei, ca loc, cei mai mulţi sunt de aici, din tată în fiu, cândva păstori, vânători, pescari, artizani, cu poveştile, cu legendele, cu miturile şi cu credinţele lor, cu obiceiurile şi tradiţiile lor, cu viaţa lor scurgându-se o dată cu alternanţa zilelor şi a nopţilor, a anotimpurilor, a mişcării astrelor, cu vorbele şi mai ales cu tăcerile lor, între sentimentele fundamentale ale infinitului şi veşniciei (viaţă astăzi eşuată – inevitabil? – în pseudocivilizaţie). Ceilalţi, mai puţini, sunt veniţi din altă parte. Sub alt aspect, oamenii se împart în alte două grupe: cei mulţi, localnicii, muncitorii, unii dintre ei cu responsabilităţi mărunte, şi cei puţini, intruşii, cei care conduc, de la funcţionarul mediu la poliţai, de la şeful securităţii muncii la directorul general. Din punctul de vedere al preocupărilor lor, al caracterului, educaţiei, gradului de inteligenţă, al mentalităţii şi intereselor, aceştia se împart în indivizi care deţin o fizionomie, o psihologie proprie, şi masa amorfă. Toţi minerii, cei din subteran, interpretaţi în film de minerii înşişi, formează un personaj colectiv extrem de expresiv, un tip uman repetat până la nivelul seriei. Ceilalţi, interpretaţi de actori profesionişti, sunt remarcabil individualizaţi.
Relaţiile dintre oameni, dintre personaje, sunt determinate – explicit sau intuitiv – de interese. Toţi parcă stau la pândă, se urmăresc, ţipă, se răstesc unii la alţii, înjură, ameninţă, agresează, chiar ucid.
Locurile şi oamenii laolaltă formează un sistem perfect stratificat, un sistem social-politic, birocratico-militar, o construcţie piramidală de esenţă leviathanică, de viziune coşmarescă, halucinantă, sistemul totalitar, intolerant. Deşi există zi şi noapte, deasupra şi dedesubt, viaţă particulară şi viaţă publică, intimitate şi colectivitate, întregul semnifică un rău în expansiune, un infern generalizat, o noapte continuă, o suferinţă fără sfârşit. Simbolurile centrale ale filmului sunt totuşi raportate la mineri, ca personaj colectiv, semnificând forţa brută şi brutală, iraţională, amintind de fabulosul Golem, iar galeriile minei semnificând pântecele infernului, drumul ce duce nicăieri, drumul fără întoarcere, Labirintul. Şi în această viziune kafkiană, oamenii, personajele, apar ca fiind departajaţi în două grupuri numai aparent distincte, călăii şi victimele, manipulatorii şi manipulaţii, căci în realitate acestea sunt interşanjabile. Călăii pot deveni victime, iar victimele, la rândul lor, pot deveni călăi. Aluzie nu numai la perversitatea şi instabilitatea sistemului, ci şi la relativitatea naturii, condiţiei şi existenţei umane.
Filmul, căci este o metaforă, o parabolă, sugerează consecinţele unui rău distrugător, în expansiune, o prăbuşire morală, spirituală, afectivă, de conştiinţă. O lume părăsită, fără Dumnezeu, o lume azvârlită spre neant, o lume rătăcită. Şi totuşi, două perechi de personaje se detaşează parcă de această viziune pesimistă, sumbră. Alina Ungureanu (inspirat interpretată de Cecilia Bârbora) şi Costa Dumitru, pe de o parte, şi fraţii gemeni (Fişt şi Ferzaţiu), pe de altă parte. Alina, topograf, cu bogate resurse erotice, ca răzbunare, ca eliberare, ca un fel de compensare, şi Costa, procuror stagiar, un justiţiar încăpăţânat, aproape fanatic, strălucit interpretat de Răzvan Vasilescu, sugerează “cuplul erotic” în sens biblic şi mitic, eşuat însă, devorat de istorie. Pentru ei, dragostea, ca şi plecarea în Germania, sunt nu marea iubire sau o problemă de conştiinţă, ci false forme de exil, compromisuri, eşecuri. Fişt şi Ferzaţiu, sugerând fraţii biblici, aleg, şi ei, false forme ale exilului, nebunia şi crima. Sau, mai degrabă, sunt aleşi. Ferzaţiu, ucigându-şi tovarăşii de muncă, altfel spus, partenerii, îşi caută, în fond, identitatea prin ceilalţi. La fel şi Fişt, rătăcind pe drumurile Europei cu pachetul de exploziv în sacoşă, se caută pe sine, îşi caută identitatea. Amândoi, sugerând şi “motivul gemenilor”, eşuează în neînţelegere şi anarhism. Din alt punct de vedere, Fişt, cel de la stânga, şi Ferzaţiu, cel de la dreapta, sugerează pe cei doi rătăciţi pe care istoria mitică i-a instalat de o parte şi de alta a lui Iisus.
Fluent, cu simţul ambianţei, al atmosferei, al personajelor, al detaliilor, al concretului, bine ritmat şi articulat, construit printr-o dezinvoltă alternanţă de planuri (la cele enumerate se mai poate adăuga o pereche de planuri – al ficţiunii şi al documentului), Prea târziu este un film-document, un film polemic, un film pamflet. Un film care oscilează între istoric şi anistoric. Un film care evocă dureroase momente din istoria noastră recentă şi care stabileşte responsabilităţi şi culpabilităţi, dar şi un film care este expresia neliniştilor, rătăcirilor, seducţiei răului – existente în omul modern. Un film incomod, dureros, dur, necruţător, vehement, profund antitradiţionalist, incitant, răscolitor, tragic, adânc pesimist, care însă printr-un puternic contrast trezeşte în spectator nevoia de valori, de bine, de frumos, de adevăr, de libertate, de iubire, de bucurie. Acest film nu ne striveşte, ci ne purifică. El este dedicat şi celor “care cred că încă nu este prea târziu”. Sub alt aspect, al creatorului lor, aceste opere de artă cinematografică, tot atâtea lecţii de limbaj cinematografic, sunt expresia unei înalte conştiinţe morale, civice, artistice.
Mircea Dumitrescu
_______________________________________
Totul e imagine si sunet....restul e tacere....
|
|
