|
|
Până la Priveşte înainte cu mânie, Nicolae Mărgineanu (Cluj, 25 septembrie 1938) nu a surprins prin nimic. El a făcut multe compromisuri. Celelalte două filme anterioare acestuia sunt minore. Un bulgăre de humă (1989) este de un idilism greu de suportat, cu un Eminescu şi un Creangă excesiv de convenţionali, ei părând mai degrabă nişte prezentatori de modele decât personaje de tragedie, iar Undeva în est (1990) este de un schematism agasant, un film realist-socialist întors pe dos.
Dar Priveşte înainte cu mânie (1993) este altceva. Nicolae Mărgineanu evocă aici evenimente „la zi”, constituindu-se într-un univers uman aflat într-un proces galopant de deteriorare, de prăbuşire morală şi spirituală. Locul evocat, ca pretext, este un şantier naval din Galaţi, iar mediul social este acela al muncitorilor, al nevoiaşilor. Interioarele, exterioarele sunt de o remarcabilă expresivitate: şantierul, malul Dunării invadat de tarabe, într-o atmosferă ţigănizată, turcită, străzile, căile de acces ale blocurilor, apartamentul familiei Fane Ciucudel, participant la „revoluţie” şi dat afară în conjunctura unei vizibile restauraţii. Ca un simbol al perdiţiei ne apare barul grecului Dimos, instalat pe un vaporaş, cu un bordel clandestin dedesubt. Aceste spaţii neîngrijite, uneori de o mizerie evidentă, sunt în concordanţă cu starea sufletească, psihologică a personajelor, o reflectă. După acel entuziasm, după acea aspiraţie la adevăr, la iubire, după acele clipe de sublimă poezie – o stare de derută, de lipsă de orizont. O senzaţie de păcăleală, de tragere pe sfoară, de răzbunare. Un sentiment al zădărniciei, al inutilităţii. Remarcabil este dirijat de regizor grupul de copii, nişte „gavrochi” autohtoni. Personajele, mai ales Fane Ciucudel, străbat un drum ascendent – şi aici se poate vorbi despre realizarea unei unităţi perfecte între un ritm interior, acela al stărilor afective şi de conştiinţă, şi cel al întâmplărilor şi evenimentelor. Limbajul-cuvânt şi imaginea sunt foarte bine armonizate, sincronizate. Strălucite sunt secvenţele: visul lui Nelu, o remarcabilă pagină de suprarealism, ambarcaţiunea-bar şi demolarea acesteia, de asemenea cu sugestii suprarealiste şi expresioniste. La fel, secvenţa finală, cu imagina lui Nelu hoinărind prin Gara de Nord, culcat apoi pe spate, curgându-i sânge din nas. Este o imagine emoţionantă, ca un avertisment, ca un reproş, ca un blestem. Filmul a obţinut Marele Premiu la Festivalul Internaţional al Noului Cinema, Pesaro (Italia), 1994, şi Delfinul de argint la Festivalul Internaţional de la Troia (Portigalia), 1994.
Următoarele sale filme, Faimosul paparazzo (1999) şi Binecuvântată fii, închisoare (2002), deşi realizate corect din punct de vedere tehnic, rămân nişte pelicule convenţionale, modeste.
Mircea Dumitrescu
_______________________________________
Totul e imagine si sunet....restul e tacere....
|
|
