|
|
Ioan Cărmăzan, de obicei un regizor cuminte, şters, devine, cu filmul acesta, revoltat, şocant, zgomotos. El foloseşte ca pretext, pentru presupusul său discurs filmic, un cuplu de reporteri, Horaţiu Mareş (Emil Hoştină şi Cerasela (Irina Dinescu), aflat în misiune, prilej cu care traversează în galop încâlcitele hăţişuri ale perioadei pre şi postdecembriste, coborând în straturile cele mai proaspete ale memoriei individuale şi colective, prin deceniile de dictatură comunistă şi zilele din timpul evenimentelor din decembrie 1989. Conflictul şi intriga se ţes în jurul celor doi tineri şi a unui individ aparent simpatic, amabil, Domnul (Valentin Teodosiu), care are toate datele unui fost (şi actual?) securist. Investigaţiile tinerilor, având sugestia că fiecare generaţie are obligaţia morală să cunoască trecutul colectivităţii din care face parte, duc la descoperirea unor fapte aberante puse pe seama fostei dictaturi: trafic cu copii şi complicitatea medicilor implicaţi, disidenţi sau deţinuţi politici închişi în spitale psihiatrice ca nebuni şi cărora li s-au întocmit acte false în acest sens; sărăcia; corupţia, ca o consecinţă a naturii vechiului regim; şantajul. Mediile frecventate de tinerii reporteri, persoanele investigate conturează o imagine reală, dar exclusiv expozitivă a aşa-zisei perioade de tranziţie. Printre cei intervievaţi, o prezenţă pitorească este poetul Daian, un personaj real, fost dizident şi deţinut politic care, prin monologul său, schiţează o stare de spirit, o mentalitate dominantă după 1989. În ceea ce priveşte temele asumate, acestea rămân doar „arătate”, schiţate parcimonios, ca într-o enumerare şcolărească. Din această cauză, filmul are ceva din superficialitatea şi simplicitatea unui reportaj care arată cu degetul un unic vinovat: Ceauşescu, căruia i se confecţionează ad-hoc o natură de fiinţă fabuloasă malefică, de vampir propulsat în mitologia locală („Aţi auzit că Ceauşescu se împrospăta cu sânge de copil?... Aţi auzit că Ceauşescu lua copii pentru gărzi de corp?”... „Am întocmit acte de deces pentru copiii lui Ceauşescu... şi erau frumoşi, cu ochi albaştri”). În afara acestui nou Dracula şi, eventual, a securităţii care îl sprijinea, aproape totul este absolvit de vină şi responsabilitate. O singură replică pare să afirme ceva mai mult („E tot la fel, dar conduc alţii”); mai mult spune şi încercarea de a insinua că răul are cauze adânci, care ating însăşi temelia genotipului român. În acest sens trebuie înţeles monologul acuzator şi demitizant al ciudatului personaj care apare de două ori, pentru a răsturna imaginea tradiţională şi cam sentimentală a celor două balade presupuse fundamentale pentru structura „sufletului românesc”. Din nefericire, monologul care priveşte Mioriţa şi Meşterul Manole rămâne strict declarativ şi atât de teatral încât anulează orice efect dramatic. Construit ca un reportaj, presărat cu elemente suprarealiste (de exemplu, nunta), filmul nu convinge estetic. Pelicula este o îngrămădire sufocantă şi neselectivă de teme, motive şi idei, rămânând la un nivel foarte modest de formulare, acela al descrierii, al expunerii. Discursul său filmic, dacă a avut în vedere o astfel de intenţie, eşuează într-o agasantă imagoree, cel mult într-o lecţie demonstrativă pentru amatorii care participă la întâlnirile unui cenaclu de cinematografie.
Mircea Dumitrescu
_______________________________________
Totul e imagine si sunet....restul e tacere....
|
|
