|
|
Dacă Iacob (1988), A unsprezecea poruncă (1990) şi Tusea şi junghiul (1992) formau un triptic, filmul Senatorul melcilor (1995) va încheia un alt triptic, început cu Patul conjugal (1993) şi continuat cu Această lehamite (1994). Senatorul melcilor (1995), Premiul special al juriului UICIN, o producţie Alpha Film International, co-finanţator Studioul de Creaţie Cinematografică al Ministerului Culturii, scenariul aparţinând, ca de obicei, regizorului, premieră în ziua de 27 ianuarie 1995, la Bucureşti, continuă aceeaşi analiză vehementă a prăbuşirii noastre morale şi spirituale din aceşti ani. Filmul este “fiziologia” unui senator, o fiziologie a politicianismului, a unui om şi a unui sistem devorate de un rău interior. Pretextul este deplasarea “omului politic” într-o zonă montană, pentru a participa la inaugurarea unei centrale eoliene. Festivitatea este transformată într-un week-end şi degenerează într-un calvar. Ne amintim că, în Iacob, personajul titular care, în Noaptea Crăciunului, se urcase în cuva telefericului pentru a ajunge acasă mai repede, este şi el împins de o forţă providenţială spre o implacabilă confruntare cu sine. În mod similar, în acest film, Vârtosu, este şi el împins departe de „Diavolul lume” (Espronceda y Delgado), într-o confruntare cu propriul sine, în speranţa unei victorii, a unei recuperări, a unei re-naşteri. Dacă în Patul conjugal Daneliuc investiga straturile de jos ale societăţii româneşti post-decembriste, prin umilul personaj Vasile, dacă în Această lehamite s-a îndreptat spre stratul mediu al aceleiaşi societăţi, centrându-se pe intelectualul învins Bebe, de data aceasta, prin Vârtosu, investighează zona superioară a puterii. Înlănţuirea evenimentelor şi a împrejurărilor este realizată într-un ritm alert, ritmul exterior fiind într-un acord perfect cu ritmul interior. Şi din această înlănţuire de fapte concrete rezultă două portrete: portretul unei societăţi într-o perioadă determinată istoric, remarcabil localizată, prin concreteţe, prin exactitatea şi minuţia observaţiei, o lume a deriziunii, a nesemnificativului, a eşecului, şi portretul unui politician, un senator, o veritabilă fizionomie realizată în aqua forte. Vârtosu, fostul nomenclaturist, se defulează în noua ambianţă de libertate anarhică. Tot ceea ce inhibase sub regimul comunist se transformă acum în pofte irepresibile, în voluptăţi. Modul lui de existenţă: mâncarea, băutura, satisfacerea apetitului sexual şi somnul. Cu stângăcie el poartă mai multe măşti, exprimându-se printr-un limbaj hibrid, un amestec de familiarisme şi limbă de lemn. Este butucănos, brutal, agresiv, plat, lipsit de imaginaţie, de fantezie. Vârtosu preia de la fostul nomenclaturist, precedenta lui ipostază, teama: teama de a fi implicat, teama de a se implica, de a avea responsabilităţi, de a avea iniţiative, de a se afla ceva în legătură cu persoana lui, cu faptele lui, cu întâmplările în care a fost, fără să vrea, părtaş sau martor. El vrea să fie din punctul de vedere al obligaţiilor un anonim, dar din punctul de vedere al privilegiilor se vrea „cineva”, vrea să fie situat cât mai sus posibil şi să deţină cât mai multă putere. Este o teamă maladivă, obsesivă, combinată cu acea secretomanie atât de caracteristică vechiului regim comunist. La Vârtosu, această teamă cuplată cu secretomania capătă forme groteşti, aspecte aberante, accente dizolvante. Uneori adoptă o atitudine binevoitoare, conciliantă. În anumite împrejurări este ameninţător, chiar cu intenţia de a şantaja. Elementul coagulant al acestor trucuri este şiretenia, care dă senzaţia falsă de inteligenţă. Vârtosu are fler, are intuiţie, un al şaselea simţ care îi şopteşte cum să reacţioneze prompt şi eficient într-o împrejurare sau alta, numai spre folosul său, bineînţeles, căci este de un egoism feroce, devorator. Uneori este sfătuitor, protector, amabil, ca un “părinte”. Adoptă, în general, o atitudine paternalistă şi îi place să fie recunoscut de “şef” în familie şi în public. Mimând cunoştinţele pe care nu le are, de limbă franceză, de exemplu, devine caricatural, grotesc. Şi tot ceea ce face pare făcut în cunoştinţă de cauză, dar avem de-a face cu siguranţa şi dezinvoltura ignorantului. El confundă mitocănia cu excesul de personalitate. Şi poziţia lui socială, statutul său de om al puterii într-o perioadă atât de prielnică proliferării nonvalorilor, prin amestecarea criteriilor, sunt surse ale unui mod bădăran de a înţelege relaţiile interumane. Seninătatea, bonomia trucată cu care mimează rudimente de limbă franceză, unele detalii comportamentale pitoreşti îl fac aparent simpatic. Privit însă cu mai multă atenţie, îl descoperim în toată hidoşenia lui. Tocmai aspectul aparent simpatic poate fi o capcană. Ca şi în majoritatea filmelor lui Milos Forman, există pericolul ca, datorită falsului ton binevoitor, glumeţ, umoristic, semnificaţiile reale ale personajului să se estompeze. Este meritul lui Daneliuc că acest lucru nu se întâmplă.
Vârtosu este reprezentativ pentru aşa-zisa perioadă de tranziţie a României. Dar starea lui de vomă este şi fizică, şi metafizică. O stare de vomă cauzată de lăcomie, de lăcomia concretului, dar şi ca efect al răului din el şi din ceilalţi. Căci ceilalţi (“infernul sunt ceilalţi”) sunt alegătorii săi, sunt melcii. Iar el este un melc mai mare, mult mai mare, datorită unei conjuncturi pervertite. Universul propus de Daneliuc este un univers al nevertebratelor, al târâtoarelor, al deriziunii şi al nimicniciei. În acest univers de nevertebrate, “melcul cel mare” poate să fie schimbat cu oricine. Toţi sunt interşanjabili. Şi din această intuire a interşanjabilităţii rezultă şi ura, dispreţul pentru ceilalţi. În psihismul lui asaltat de o ideologie perversă, corupătoare, dizolvantă, mutilat de o morală ce exaltă profanul, dar în tonuri mesianice, un psihism tulbure, în destrămare, se întâlnesc într-un amestec aproape iraţional accente coşmareşti, halucinante, şi frânturi de viziuni apocaliptice ori paradisiace. Dacă starea lui explozivă de vomă este o stare promiţătoare, generatoare de voinţă de recuperare, de purificare, de eliberare, de renaştere, un alt element dătător de speranţă este şi zgomotul sacadat al unui cioplit în lemn. El priveşte spre acel loc, între piscuri, printre brazi, atent, parcă vrea să prindă ceva, să desluşească ceva, să întrevadă un semn, un înţeles ascuns, tainic. Căci Cioplitorul care nu se arată semnifică valorile originare, nepervertite. De acolo, de la temelie, trebuie începută lupta noastră (la fel ca în Această lehamite), lupta cu Răul, lupta noastră pentru re-statornicirea Binelui, Frumosului, Adevărului. Din nou Mircea Daneliuc ne propune un drum anevoios, greu, spre străfundurile fiinţei noastre, un drum al autocunoaşterii de la care poate începe, apoi, cunoaşterea, salvarea. Incendierea caselor ţiganilor, un îndemn metafizic, nu fizic, o metaforă, sugerează nevoia de radicalizare, respingerea răului, fără menajamente. Interesant este că până şi în Vârtosu, dincolo de ceea ce vedem cu ochiul liber, pot fi sesizate uşoare, confuze urme de spiritualitate într-un amestec iraţional de viziuni apocaliptice şi aspiraţii paradisiace. Este semnul că în oricine ar putea exista o posibilitate de salvare, oricât de ticăloşit ar fi în aparenţă. Rolul protagonistului este interpretat cu inteligenţă, cu scântei de genialitate, cu un remarcabil talent şi aleasă inspiraţie de Dorel Vişan (Premiul UCIN pentru interpretare masculină; Premiul de interpretare masculină la Festivalul de Film de la Montpellier).
Interpretarea lui este sigură, dezinvoltă, nuanţată, fluentă, fină, rafinată. Înzestrat cu un larg registru dramatic, Dorel Vişan creează acest personaj în toată complexitatea lui, dar şi în toate limitele lui, în tot imprevizibilul lui. Nici o fisură în rol, nici o ezitare, nici o şarjare, nici o îngroşare. Rolul Vârtosu este complementar rolului Iacob.
De remarcat cu acest film o mai clară detaşare de evenimente, de istorie, o stăpânire mai evidentă a materiei filmice în raport cu filmele precedente din această perioadă, o diminuare a tonului de răfuială. Umorul este copios, dar de aceeaşi substanţă grotescă. De semnalat şi sugestia mitică, acel om legendar, fabulos, care ciopleşte o nouă Arcă, ideea unei posibile salvări, re-naşteri, a unei posibile şi atât de necesare re-construcţii. Ideea nu de compromis, de cosmetizare, de cârpire, ci de radicalizare, de eliberare, de purificare prin ardere. Focul intervine aici ca element primordial, purificator. Ieşirea din “infern”, sugerează Mircea Daneliuc, este posibilă prin întoarcerea la valorile originare, morale şi spirituale, aluzivă fiind în acest sens şi biserica de pe fundul lacului, de sugestie biblică, denumind o rămăşiţă a religiosului aflată undeva, estompată, în conştiinţa noastră traumatizată. Filmul a fost respins la Festivalul de la Berlin, dar selectat la Festivalul de la Cannes, în 1995, cu titlul schimbat: Melcii senatorului, fiind vizionat în Franţa cu deosebit succes de public şi de critică.
Mircea Dumitrescu
_______________________________________
Totul e imagine si sunet....restul e tacere....
|
|
