|
|
Ori de câte ori ne referim la filmul românesc, din perspectiva acestor ani, trebuie să avem în vedere câteva contraperformanţe evidente: 1. De la premiera primului film românesc de ficţiune cu actori (18 septembrie 1911) şi până în prezent (31 aprilie 2003), nu se poate spune despre nici unul dintre cele aproximativ 750 de filme realizate că atinge nivelul unei capodopere, numărul filmelor bune şi foarte bune nedepăşind cu mult cifra 20; 2. Toţi regizorii care au debutat înainte de decembrie 1989, după această dată au semnat filme mai puţin valoroase decât cele realizate înaintea datei amintite; 3. Toate debuturile de după evenimentele decembriste sunt sub nivelul estetic al celor mai bune filme aparţinând perioadei anterioare; 4. Nota dominantă, dar nu şi specifică, a filmului românesc dintotdeauna, este mediocritatea.
Mircea Mureşan (n. Sibiu, 11 noiembrie 1928) este numai unul dintre regizorii români de film care confirmă aceste observaţii. Autor a 17 filme de lung-metraj de ficţiune, dintre care unul în două părţi, iar altul în trei părţi, autorul unui serial pentru TV şi coregizor în cazul altuia, de data aceasta documentar, chiar de la debut (Partea de vină, 1962) s-a arătat constant interesat de temele încurajate de puterea politică; ambianţa filmelor sale este, aşadar, fără excepţie, ţărănească, muncitorească sau aparţinând instituţiilor sistemului. Din filmele sale nu reţinem decât, ici şi colo, momente mai reuşite (Răscoala), întregul oferind spectacolul dizgraţios al unor conglomerate de impurităţi. Cu o construcţie defectuoasă, tonul filmelor sale (în care momente ceva mai reuşite artistic, cum ar fi cele din Răscoala, sunt incluse în alcătuirea unui întreg dizgraţios) este când de un patetism desuet, când idilico-păşunist, când moralizator şi pilduitor, când cu pretenţia de umor sau de analiză psihologică. Răbufnirile ocazionale de aşa-zis umor din filmele sale aparţinând perioadei socialiste devin o irumpere progresiv pustiitoare de comic pretins. Imediat ulterior acestei perioade, cu Miss Litoral din 1990 (în care un concurs de frumuseţe organizat la Mamaia declanşează un penibil lanţ de peripeţii), încearcă să amelioreze înfăţişarea producţiilor sale, optând explicit pentru genul comic. În filmul următor, A doua cădere a Constantinopolului (1993), peripeţiile, sufocante din punct de vedere cantitativ şi fără nici o intenţie şi posibilitate selectivă, au loc sub un pretext cu intenţie moralizatoare: goana după îmbogăţire a unor indivizi cu identitate dubioasă.
Şi acum, ultima sa ispravă: Sexi Harem Ada Kaleh. Pelicula, terminată încă din 1999, a avut premiera abia în 19 octombrie 2001, la Cinematograful Patria din Bucureşti. Filmul este o continuare a celui din 1993 şi are în centru, ca personaj principal, pe cetăţeanul român de origine turcă Ismail (desigur, Jean Constantin). Acesta este originar din insula Ada Kaleh, situată în albia Dunării, la un km. aval de oraşul Orşova. Iniţial important punct strategic, încă din secolul 17, spre sfârşitul secolului 18, insula a fost amenajată pentru locuire civilă. Majoritatea localnicilor, de origine turcă, a construit aici o moschee şi câteva bazare, imprimând aşezării un pitoresc original. În anul 1970, insula a fost acoperită de apa lacului de acumulare de la Porţile de Fier. Este şi anul în care, în pelicula lui Mircea Mureşan, Ismail părăseşte România şi se stabileşte la Istambul. Bineînţeles, legăturile cu fosta iubită şi cu fiul său s-au rupt definitiv. Dar "evenimentele din decembrie 1989" îl readuc pe Ismail în ţara natală, prilej cu care deschide la Constanţa un local cu profil de restaurant-cârciumă şi distracţii, Sexi Harem Ada Kaleh. Ca asociaţi, îi are pe Gina (Rodica Mureşan), Cora (Stela Popescu) şi Costel (Alexandru Arşinel). Ismail, participând la o emisiune televizată, Români fericiţi, este recunoscut de fiul său, acum un tânăr atractiv, care va face tot ceea ce este posibil, pentru a-şi recupera tatăl, considerat definitiv pierdut, după cum tatăl, de asemenea, îşi credea propriul fiu dispărut pentru totdeauna. Perseverenţa lui Gicu de a se regăsi în armonia unei familii dezbinate de atâta timp declanşează conflictul şi intriga sub forma unei avalanşe de împrejurări şi întâmplări imprevizibile, de gaguri şi poante, scheletul povestirii, care capătă viaţă prin caracterul şi temperamentul personajelor, prin acţiunile, reacţiile şi relaţiile lor. Personajele sunt dispuse în perechi (Ismail şi fosta iubită – Tamara Buciuceanu; Gicu şi mama lui; Gicu şi tatăl său; aceştia, spre final, se vor constitui într-un trio familial; Gicu şi iubita lui – Rona Hartner), la care se adaugă şi cvartetul patronilor localului. Tema, pierderea fiului şi a tatălui, precum şi regăsirea acestora, după mulţi ani, este destul de veche, cu o carieră spectaculoasă de la Moliere şi Goldoni la teatrul bulevardier şi romantic. În varianta lui Mircea Mureşan însă, nimic nu se finalizează în artă. Povestea nu depăşeşte nivelul unei improvizaţii căznite; peripeţiile, ale căror motivaţii, desfăşurare şi rezolvare sunt supuse cât de cât unei logici interioare, devin agasante prin stângăcia lor; interpretările aşa-zişilor actori sunt sub cel mai îngăduitor nivel de neprofesionalism, căci amatorii ar fi putut fi mai agreabili; replicile, gesturile şi comportamentele lor sunt de o vulgaritate, obscenitate şi trivialitate imposibil de acceptat. Ansamblul comunică o senzaţie de prostie şi neruşinare. Aşa-zisul film al lui Mircea Mureşan nu este un film despre deriziune, ci un film derizoriu despre o temă frecventă în literatura universală, dar compromisă. Ciudat însă: filmul dă senzaţia de perfectă armonizare, dar o armonizare a eşecului, a lipsei de talent, de măsură şi de bun simţ elementar.
Mircea Dumitrescu
_______________________________________
Totul e imagine si sunet....restul e tacere....
|
|
