|
|
O parabolă despre tragedia cuplului erotic, o meditaţie asupra istoriei, Stare de fapt este construit ca o rememorare, prin tehnica cronologiei, a continuităţii. Tânăra infirmieră Alberta Costineanu, o ipostază a eternului feminin, se află la o clinică, în camera pentru naşteri. Acesta este planul realităţii imediate. Momentul acesta (cu femeia întinsă pe masa ginecologică, mereu în prim-plan, sub cercurile de lumină ale aparatului-reflector, lumina, simbol al unei revelaţii, pregătindu-se pentru desăvârşirea tainei naşterii), care apare la începutul şi la sfârşitul filmului, se reia emblematic de cinci ori pe parcurs. O construcţie prin urmare rotundă, sferică. Între aceste şapte momente, sugestia biblică a Creaţiunii, se desfăşoară al doilea plan, al memoriei, prin evocarea unor fapte, întâmplări, momente, împrejurări, oameni, locuri la care Alberta a participat sau a fost martoră. Este planul istoriei, cu exactitate fixat în timp şi în spaţiu, evenimentele din Bucureşti, din decembrie 1989, şi perioada imediat următoare. Prin urmare, Stare de fapt este construit prin alternanţa a două planuri: planul unei realităţi intime, personale, dar de sugestie şi de dimensiune mitică, şi planul istoriei – o succesiune de evenimente re-trăite prin memorare, la care a luat parte sau a fost martoră Alberta. Istoria apare însă sub două înfăţişări: esenţa şi aparenţa. Esenţa o constituie înseşi faptele, întâmplările, evenimentele, împrejurările, oamenii ca atare. Aparenţa este constituită din aceleaşi fapte, întâmplări, evenimente – cu deosebirea că acestea sunt mereu mistificate în chip diabolic. Şi pârghia, instrumentul mistificării este televiziunea – mijloc de manipulare a conştiinţei individuale şi colective, a sentimentelor şi a ideilor. Avem, aşadar, o realitate directă, spontană, concretă, palpabilă, logică totuşi în imprevizibilitatea ei, şi aceeaşi realitate, dar percepută ca o suprarealitate, ca ceva măsluit, ca o iluzie – relativizarea istoriei în sens negativ şi în mod conştient. Avem senzaţia, în calitate de spectatori, că asistăm la alcătuirea sub ochii noştri a unei ţesături fatale, a unei capcane ucigaşe şi sinucigaşe, a unei scamatorii sinistre, a unei farse lugubre. Este aici un ritm simbolic, crescendo şi descrescendo. Istoria apare la început ca ceva vag. Se apropie, ne atinge, se insinuează, pătrunde, ne acaparează, ne copleşeşte, ne devorează. Sub alt aspect, ca o senzaţie ce devine treptat un sentiment dizolvant, istoria, o situaţie limită, ne apare sub forma unui rău prietenos, intim, seducător, pătimaş, dizolvant. Dar nu numai graniţa dintre istorie şi masca ei, dintre adevăr şi minciună, dintre realitate şi iluzie este imposibil de definit, ci şi – în majoritatea cazurilor – aceea dintre călăi şi victime. Răul din noi şi răul din istorie vin unul în întâmpinarea celuilalt, stimulându-se reciproc. Şi totuşi, un singur personaj, ipostază a eternului feminin, Alberta, conştientizează răul, forţa lui se seducţie, puterea lui distructivă. Ea nu acceptă răul, nu acceptă istoria. Ea îşi asumă însă responsabilitatea în istorie, deşi nu este de acord cu ea. Ia atitudine, refuză, luptă. Traiectul ei existenţial este unul exemplar. Dintr-o fiinţă anonimă devine o personalitate, o prezenţă tragică, eroică. Dar drumul ei prin istorie, un drum al frustrării, al grosolăniei, al violentării, îi stimulează celălalt drum, spre sine, spre înţelegerea şi asumarea unei misiuni sacre, naşterea, ca o sublimă jertfă, ca o ofrandă. Impresionant este rolul Oanei Pellea (Premiul UCIN şi Premiul oraşului Geneva), extrem de convingător, apoi al lui Răzvan Vasilescu (Premiul UCIN) şi Cornel Scripcaru, contradictorii şi totuşi complementare ipostaze ale “eternului masculin”; întâlnim, totodată, un Dan Condurache purificat de clişeele supărătoare din celelalte filme. De excepţie este şi imaginea semnată de Vivi Drăgan Vasile (Premiul UCIN).
Mircea Dumitrescu
_______________________________________
Totul e imagine si sunet....restul e tacere....
|
|
