|
|
Născut la Bucureşti, pe 15 mai 1933, absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L. Caragiale” din Bucureşti, secţia Regie de film, debutează cu filmul de mediumetraj Ora H, în colaborare cu Sinişa Ivetici. Nu este un regizor creator, ci un artizan abil, de cele mai multe ori modest. Cel de al şaselea film al său, Dimineţile unui băiat cuminte (1967), un film sincer, spontan, reprezintă o sporadică detaşare de banalităţi, de convenţionalism, de melodramatic, de poetizări.
Unele calităţi artistice are şi filmul Ilustrate cu flori de câmp (1974). Andrei Blaier nu s-a remarcat printr-o atitudine de detaşare de regimul totalitar, dimpotrivă, nu de puţine ori a dat dovadă de colaboraţionism. Oricum, pe Andrei Blaier nu-l putem reţine sub nici un motiv ca pe un reper pentru o posibilă şcoală cinematografică românească.
După evenimentele din decembrie 1989, a realizat: Divorţ… din dragoste (1991), un film mediocru cu intenţie de comedie, Crucea de piatră – Ultimul bordel (1994), un film vulgar, strident, pornografic, film în care nu putem găsi nici un moment de artă. Acum, din perspectiva acestor ani, şi mai ales după Terente, regele bălţilor, destinul său cinematografic se arată a fi un destin ratat, deşi are în vedere un proiect foarte ambiţios pentru care intenţionează să folosească drept sursă literară Zahei Orbul, de Vasile Voiculescu.
Filmul Terente, regele bălţilor (1995), o producţie a Studioului de creaţie nr. 5 “Solaris Film” şi R.A. Cinerom, co-producători fiind Studioul cinematografic “Bucureşti” şi T.E.C. România, cu premieră la Scala în data de 22 septembrie 1995, evocă figura idilizată şi idealizată a unui tâlhar la drumul mare, violator şi criminal, de la începutul acestui secol, cunoscut “brigand” care a trăit în zona Brăilei. Ar fi interesant de studiat acest fenomen – premisele, motivaţiile propulsării unor delincvenţi de drept comun în balade, în legende. S-ar putea să descoperim că aceste romantizări pot fi explicate, în cele mai multe cazuri, prin sondarea zonelor abisale ale tipului “homo valahicus”. Într-adevăr, Terente, deşi idealizat şi imortalizat în balade, nu a fost altceva decât un criminal de drept comun de origine etnică dubioasă. Important este însă aici dacă regizorul a reuşit să transfigureze un personaj real, să convertească în elemente estetice, în acte poetice, evenimente, întâmplări, împrejurări, fapte, atmosfere. Filmul lui Andrei Blaier este, şi el, construit ca o baladă, are ritm şi ton de baladă. Dar eşuarea acestei tentative în vulgar, în sexy, în porno, compromite, anulează orice intenţie artistică. Tonul, optica de baladă sunt punctate de prezenţa unui taraf cu rol de evocator, de comentator. Dar filmul ni se relevă şi ca o improvizaţie, ca o alcătuire chiar sub ochii noştri, elaborarea piesei, adică a scenariului, de către ziaristul Bazil Ionescu, fiind transpusă imediat, simultan, în spectacol cinematografic. Alteori, în secvenţa de la teatru, filmul este conceput ca spectacol în spectacol. Astfel se pulverizează graniţa dintre realitate şi convenţie, dintre realitatea istorică şi realitatea artistică. Povestea ne apare sub forma unei succesiuni de scheciuri, de evenimente, de fapte, de întâmplări, elementele coagulante fiind personajele, acestea fiind cele care, de regulă, compun ambianţa, atmosfera, epoca. Dar aici numai formal. Căci ceea ce ni se arată, mai bine spus cum ni se arată, ţine de cea mai joasă treaptă a vulgarităţii, a kitsch-ului (cu îngăduinţă spus). Aici totul se desfăşoară în grabă, cu plăcerea suspectă de a şoca. Accentul este pus pe momentele de violenţă care, îngroşată, imprimă filmului o altă structură, constituită dintr-o succesiune de scene tari, şocante, cu apăsare obsesivă pe aspectul sexual. Scenele tari sunt căutate, iar regizorul poposeşte asupra lor cu evidentă plăcere: violentări, agresări, acte sexuale, tâlhării, crime. Cele mai frecvente sunt momentele erotice, astfel încât filmul întreg apare ca o îngrămădire de acte sexuale. Dar toate acestea ne apar ca o crasă expresie a vulgarităţii nu prin ele însele, nu prin faptul că sunt evocate, ci pentru că nu sunt transfigurate artistic. Vulgaritatea atinge şi depăşeşte orice limită de îngăduinţă în secvenţa de la stabilimentul “La Tanti Elvira”, unde prostituatele sunt puse să intoneze Imnul Regal, imn de stat în acea epocă, în secvenţa de la baracă unde se profanează taina căsătoriei, în unele momente în care sunt batjocorite instituţiile statului. În aceste momente, intenţia polemică, dacă a fost, a eşuat în insultă, în injurie.
Povestea lui Terente este concentrată asupra apetitului sexual al acestuia. Singurul element unificator în acest film lipsit de coeziune, de fluenţă, este sexul – şi acesta dezlănţuit anarhic, primitiv, fără nici un fel de acoperire artistică, devenit obsesie. Vina regizorului nu este că a încercat să trateze un personaj, o temă, o epocă, din unghiul instinctului sexual, ca o stare arhetipală, ca o pornire nestăpânită, acaparatoare, devoratoare, ci în faptul că toate acestea n-au făcut obiectul unei opere de artă, ci al unui subprodus, al unui kitsch. Aici, prin urmare, nu este vorba despre diferitele pretexte prin care să surprindă obsesiile sexuale ale “protagonistului”, ci este vorba, în fond, despre o modalitate atât de stângace pentru regizor, prin care să-şi elibereze propriile inhibări, complexe, spaime. Ar fi fot lăudabil dacă ar fi făcut-o cu artă. De aceea, filmul Terente – regele bălţilor nu este un obiect de studiu pentru istoricul, teoreticianul şi criticul cinematografic, ci un caz de studiat pentru un psihanalist.
Nici un personaj nu se reţine, ca interpretare actoricească. Pentru Gavril Pătru, rolul lui Terente nu este un debut, ci un rebut. Un rol căznit, complet neinspirat, lipsit de fluenţă. Gheorghe Dinică, pe care Andrei Blaier l-a mai solicitat (meritorii roluri realizând în Ilustrate cu flori de câmp, 1974, şi Prin cenuşa imperiului, 1976), aici este obosit, plictisit, complet neinspirat, stângace chiar. Singură fotografia – semnată de Ion Dobre – este de reţinut, dar numai din punct de vedere tehnic. O respingem pentru că ceea ce arată nu ţine decât de pornografie. Vina acestui lamentabil eşec o poartă, evident, şi scenariştii – Fănuş Neagu şi Lucian Chişu.
În acest film nu se poate vorbi despre un ton critic, polemic, ci de ceva foarte grav şi fără nici o urmă de transcendere în artistic, şi anume de insultă la adresa unor instituţii, de batjocorire a unor repere culturale, morale, sacre. Prin acest film, Andrei Blaier se anulează nu numai ca individ cu neconvingătoare preocupări cinematografice, ci şi ca membru al unei colectivităţi ce presupune acceptarea unor comportamente şi relaţii civilizate. În definitiv, cu acest film, Andrei Blaier îngroaşă cel mai lamentabil aspect al filmului românesc, “filmul de gang”, cu rădăcini adânci în “realismul socialist”.
Mircea Dumitrescu
_______________________________________
Totul e imagine si sunet....restul e tacere....
|
|
