|
|
Radu Mihăileanu (Bucureşti, 23 aprilie 1958), cu o intensă activitate de actor şi de regizor de teatru (jucând în diverse spectacole la Teatrul evreiesc de stat, în idiş , fiind acceptat să urmeze prin corespondenţă la Institutul de Înalte Studii Cinematografice (IDHEC) din Paris studii de regie de film – cerere pe care o depusese prin intermediul unei mătuşi din Israel –, în 1980 părăseşte ţara clandestin, folosindu-se de o viză de turist pentru Israel. În Franţa a lucrat ca asistent de regie de film şi co-scenarist cu mai mulţi regizori, cel mai valoros şi mai original fiind Marco Ferreri (Y’a bon les blancs, 1988), apoi Jean-Pierre Mocky (Les saisons du plaisir, 1988), Fernando Trueba (Le Reve du singe fou, 1990), Nicole Garcia (Un Week-end sur deux, 1990, prezentat în cadrul Galei filmului francez, în 1992), şi Edouard Niermans (Le retour de Casanova, 1992). În 1987 a publicat la Editura Caracteres volumul de poezie Une Vague en mal de mer.
Filmul Trahir (1992), premieră în aprilie 1994 la Bucureşti, al cărui scenariu îl semnează împreună cu Laurent Moussard, este o coproducţie româno-franceză, Filmex, Parnasse Production şi Scarabée Films, film de debut cu care a participat la 11 festivaluri internaţionale, fiind distins cu şase premii (Premiul C.I.C.A.E. şi Premiul special al juriului la Festivalul Internaţional de Film de la Istanbul, 1994; Marele premiu al Americilor, Premiul pentru Cel mai bun film şi Menţiunea specială a juriului la Festivalul Internaţional de la Montréal, 1993). Cu o structură şi o construcţie de cronică, de reportaj, cu sugestie de epopee, filmul evocă destinul unui gazetar şi scriitor, adică al unei conştiinţe publice, George Vlaicu (Johan Leysen – Premiul pentru Cel mai bun actor la Festivalul Internaţional de Film de la Montréal), prins în labirintul gulagului românesc pentru atitudine anticomunistă. Faptele, evenimentele sunt urmărite cronologic, subliniate de propoziţii şi fraze, ca nişte inserturi de imagini-document din timpul şi de după cel de al doilea război mondial, determinând profilul epocii: imagini-document cu evrei deportaţi, fotografia generalului Ion Antonescu în perioada colaborării cu legionarii; panou cu “cei patru dascăli”, Marx–Engels–Lenin–Stalin; cei trei aliaţi, Roosevelt–Churchill–Stalin; cu Petru Groza şi Stalin. Şi toate acestea pe fundalul unui zgomot accelerat de rotativă – este vorba chiar despre afişul filmului –, oprindu-se brusc. O secvenţă de mare efect. Cuprinzând mai multe secvenţe spaţio-temporale (“Casablanca, 1943”, “Malta, 1945”, “16 XII 1959”, “Au trecut 11 ani”), filmul oscilează între document şi ficţiune. Prin forţa expresiei, prin sensuri, prin semnificaţii, depăşeşte localul, determinat în timp (după 16 XII 1959) şi spaţiul (o închisoare din România, Bucureştiul, frontiera cehoslovaco-austriacă, Paris), devenind exemplar pentru evocarea unui sistem totalitar şi pentru destinul individului prins într-un astfel de sistem, cu mecanismele lui devoratoare. Notaţia este exactă, expresivă, îndeosebi a spaţiilor închise (celula, închisoarea, apartamentul, camera, circul etc.) sau deschise (strada, bulevardul, maidanul), dar care, prin starea de spirit a protagonistului, par tot închise. Cu alte cuvinte, senzaţia, starea de “încătuşat” este absolută, deoarece totul este văzut cu ochii unui “prins”, ai unui “urmărit”, ai unui “încarcerat”, ai unui “condamnat”. Remarcabile în acest film sunt câteva secvenţe: secvenţa rotativei, cu mişcarea ei sacadată, şi, deodată, brusca ei oprire, cu sugestia scurgerii şi încremenirii timpului; secvenţa mută, complet mută, dar foarte expresivă, din care a fost eliminat limbajul-cuvânt, a întâlnirii unui deţinut cu o deţinută, a bărbatului cu femeia, a celor două ipostaze ale arhetipului uman, într-o celulă, un spaţiu închis, cu sugestia mitică a spaţiului primordial, unde se poate înfăptui miracolul unui alt început al vieţii, al re-naşterii, al re-găsirii identităţii, al armoniei originare, prin iubire, prin suferinţă; secvenţa de la circ, cu tulburătoarea prezenţă a handicapatei, ideea lumii ca circ, ca spaţiu al deriziunii, al iluziei mistificatoare; prezenţa ca o mustrare, ca un avertisment, a fostei deţinute, acum nebună. Senzaţia dominantă a filmului este de “urmărit”, de “condamnat”, de “prins”, de “încarcerat”. În esenţă, filmul este – ca şi în cazul celor mai buni cineaşti şi al celor mai valoroase dintre operele lor – o altă coborâre în infernul românesc, sugestia unui sistem intolerant, concentraţionar. Şi totuşi, din acest infern, există scăpare? Există salvare? O cale de salvare este însăşi lumea interioară a celui condamnat. Poet fiind, tocmai poezia, ca mod de existenţă, pare o astfel de cale. Şi George Vlaicu murmură versuri, încearcă să le scrijelească pe zidurile celulei. Dar acesta este doar un paleativ, o amăgire. Temnicerii îi propun un târg: să fie pus în libertate în schimbul predării, către organele de represiune, de securitate, a tuturor compoziţiilor sale şi, în plus, să fie la dispoziţia lor. “Deţinutul George Vlaicu trebuie să moară. Dar poetul trebuie să-şi îndeplinească destinul. Vă ofer libertatea în schimbul colaborării cu noi. Nu veţi fi un turnător”, îi spune inspectorul de securitate gazetarului, poetului George Vlaicu. Dar vocea poate fi nu numai cea a inspectorului, ci şi vocea sa interioară, vocea lui George Vlaicu, seducţia lui, ispita colaborării sau poate chiar vocea Destinului. “Nu-mi vând sufletul”, răspunde gazetarul, poetul, deţinutul. “Salvaţi poetul”, replică inspectorul de securitate. Şi, în cele din urmă, poetul George Vlaicu – dar aceasta poate fi alegerea oricui, a Omului – încheie pactul cu diavolul, căci filmul lui Radu Mihăileanu, detaşat de o anumită epocă, se înalţă la sensuri, la semnificaţii general şi etern umane: dorinţa de a fi mereu tânăr şi puternic, de a aspira la adevărul absolut, de a-l putea atinge. Şi aici, aspiraţia spre veşnica tinereţe capătă conturul unei chemări irezistibile, istovitoare, eliberatoare şi purificatoare spre actul creator, spre poezie: poezia ca destin, poezia ca mod de existenţă, dar cu preţul inevitabil al unei devoratoare, mistuitoare suferinţe, cu preţul autodistrugerii: “Nu mi-am imaginat… că voi smulge versuri cu preţul ruşinii”. A putea crea numai cu preţul suferinţei, cu preţul autodistrugerii, iată încă o sursă a tragismului naturii, condiţiei şi existenţei umane. Filmul este tonic prin schiţarea unei posibile salvări din acest “imperiu al răului”. Prin păstrarea nealterată a lumii interioare, prin aspiraţia la “veşnica tinereţe” cu ajutorul artei, George Vlaicu este un erou tragic, un mare neliniştit, o prezenţă de o înaltă moralitate. El străbate în planul istoriei, pe fundalul unor întâmplări, împrejurări, evenimente intime nouă, privite şi tratate însă cu ochi modern, cele patru momente ale construcţiei dramatice: hamartia (neînţelegerea situaţiei sale), peripeteia (schimbarea bruscă a soartei şi întoarcerea neaşteptată a norocului), anagnorisis (recunoaşterea) şi catastrofa (finalul, cu rezolvarea conflictului şi moartea eroului). Filmul, prin urmare, sugerează construcţia unei tragedii. Şi finalul este tratat tot în stil modern: protagonistul se sinucide. Este sinuciderea un act eroic? În cazul acesta, da. George Vlaicu, poetul, prin poezia sa, fructul inspiraţiei, al aspiraţiei spre sublim, al suferinţei, dar şi al ruşinii (inevitabile?), propune un nou mod de a privi, de a gândi lumea, propune o nouă ordine, o nouă viziune. El creează şi recreează în acelaşi timp. Oscilând între derizoriu şi tragic, între grotesc şi sublim, George Vlaicu, un mare neliniştit, prin urmare, nu este o demonstraţie, ci un destin uman viu, palpabil, foarte contradictoriu, oricum, exemplar. Contractul cu diavolul, principiu stimulativ, căci filmul este de sugestie faustică, o dată asumat şi mărturisit, este plătit de două ori, în primul rând prin ceea ce dă în schimb, o operă de artă, însăşi viaţa sa, puţin câte puţin, încetul cu încetul, şi în al doilea rând prin actul morţii, şi acesta asumat, ce capătă semnificaţia unei autopedepsiri, dar, mai mult, a unei răscumpărări prin jertfă – opera sa, viaţa sa. Filmul lui Radu Mihăileanu, un film serios, grav, puternic, inspirat, este încă un reper valoric pentru o posibilă şcoală cinematografică românească.
Mircea Dumitrescu
_______________________________________
Totul e imagine si sunet....restul e tacere....
|
|
