|
|
Aproape necunoscut este filmul Vânătoare de vulpi, 1980, premieră în ziua de 1 decembrie 1980, după romanul lui Dinu Săraru, Nişte ţărani, text recreat de Mircea Daneliuc. Cu alte cuvinte, nu este vorba despre o simplă şi mecanică ecranizare. Vânătoare de vulpi este unica viziune tragică din cinematografia noastră asupra unui moment dezastruos din istoria contemporană a României, colectivizarea agriculturii. Ambianţa rurală este remarcabilă; universul ţărănesc, tradiţional, este strălucit transfigurat artistic: obiceiuri, tradiţii, comportamente, mentalităţi. Şi acestea poartă, parcă, pecetea vremii, a eternităţii. Dar un rău nelămurit, apoi insinuant şi agresiv, încearcă să fisureze, să perturbe armonia acestei cetăţi strămoşeşti de moralitate, de spiritualitate. Infiltrat din exteriorul indivizilor, răul găseşte un aliat în predispoziţia, în disponibilitatea pentru rău din interiorul acestora. Cu toate că această cetate nu este puternică, ea se apără. Ca un scut, e folosită şiretenia ţărănească, mimarea neînţelegerii, amânarea, mimarea lui „n-aude” şi „nu vede”. Deosebite sunt aici tehnicile acronologiei, discontinuităţii, flash-back-ului din montaj. Năiţă Lucean pare un Esop, iar Pătru cel Scurt – un erou de tragedie. Uşa neagră a Consiliului popular este emblema unui tărâm al nenorocirilor ce înscrie un spaţiu închis, o incintă, intrarea într-un infern. De excepţie este culoarea locală, psihologia individuală şi de grup a ţăranului român, care, pentru a evita, pentru a întârzia efectele răului, mimează neînţelegerea. Acest film este un exerciţiu inspirat de limbaj cinematografic, printr-o succesiune de secvenţe scurte, reluate din alte unghiuri de filmare, prin intercalare. Filmul, perfect rotund cu acea imagine tulburătoare a ecranului, negru la început şi la sfârşit, sugestia unui doliu, a unui hău imens, ne apare ca o parabolă a disperării ce se înalţă din aspectele banale ale unei existenţe cotidiene, ca o parabolă a morţii. Moartea lui Pătru cel Scurt, proiectată în oniric, este o impresionantă pagină de suprarealism. Şi aici este de remarcat talentul, ştiinţa lui Mircea Daneliuc de a colabora cu actorii. Remarcabile partituri acoperă îndeosebi Mitică Popescu, Mircea Diaconu şi Aristide Teică.
Mircea Dumitrescu
_______________________________________
Totul e imagine si sunet....restul e tacere....
|
|
