|
|
Corneliu Porumboiu s-a născut în oraşul Vaslui în ziua de 14 septembrie 1975. După terminarea studiilor liceale (1990–1994) la Liceul „Mihail Kogăliceanu” din oraşul natal, Corneliu Porumboiu urmează Facultatea de Management (1994–1998) din cadrul ASE, Bucureşti. Între anii 1999 şi 2003, urmează cursurile de regie de film de la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti. Debutează cu Graffiti, în anul 2000, după care semnează Love Story, 2001, Post telefonic suspendat temporar, apoi Pe aripile vinului, ambele în 2002, Călătorie în oraş, 2003 (lucrare de diplomă, Premiul II, Cannes, 2004) şi Visul lui Liviu, 2003, toate scurt-metraje de ficţiune în sistemul 35 mm, sistem cu care, până în prezent, se confruntă şi se verifică orice talent în domeniul artei cinematografice. Visul lui Liviu este expresia unei contradicţii între esenţă şi aparenţă, între realitate şi iluzie, între fond şi formă – în sens maiorescian. Filmul se conturează sub forma unui coşmar. Tehnica folosită, prin viziunea regizorului, este cea a desacralizării, a demitizării, a anulării misterelor, sugestia eşuării în deriziune. În acest sens, sugestivă este prima secvenţă. Vocea comentatorului de la o emisiune de propagandă politico-ideologică, prin radio („astfel s-a înscris încă o pagină”), o precede pe cea a dictatorului comunist Nicolae Ceauşescu, aflat în cadrul unei şedinţe a Comitetului Politic Executiv („Îmi exprim convingerea că întregul CC, întregul popor…”). Ambele intervenţii, rostite pe un ton patetic, anacronic, cu evidentă intenţie manipulatoare, în limba de lemn obişnuită a acelor ani şi nu numai, anulează orice dorinţă firească de dialog, subliniind incompatibilitatea dintre o aspiraţie imposibilă, ratată, şi o existenţă ostilă, deprimantă. Secvenţa nu numai că evocă o etapă care a dus la devierea cursului istoriei, al tradiţiilor noastre, prin pervertire şi corupere afectivă, mentală, morală, dar schiţează şi urmările ei nefaste asupra mentalităţilor, a psihologilor, a criteriilor, după evenimentele di decembrie 1989, în aşa-zisa perioadă de tranziţie. În fond, o continuitate sub altă înfăţişare, sub aspectul unui haos dirijat. În tot ceea ce apare drept urmare firească a unui cataclism social-politic, se simte prezenţa unei forţe malefice. Tânărul Liviu („Acum am 24 de ani”), fără ocupaţie, oscilează între două stări, de somn profund şi de trezire cvasi-conştientă. Jetul de apă rece, o dată cu somnul, îi frânge cu brutalitate şi visul, în fiecare noapte acelaşi, din care însă nu-şi poate aminti nimic („De vreo trei săptămâni visam ceva de care nu-mi amintesc”). Liviu ne apare ca un terorizat de alternanţa refulare/defulare la această graniţă între subconştient şi conştiinţă, între iraţional şi raţional. Totuşi, întâmplările şi împrejurările în care se nimereşte şi pe care le provoacă, fără voia lui, fără motivaţie logică, îi dau prilejul unor compensaţii fără consistenţă, practic al unor nemărturisite aspiraţii, şi care sugerează tocmai visul său, aspiraţia spre un mod de existenţă pe care îl consideră ideal. Dar aceste aspiraţii, doar bănuite, sunt mereu anulate prin revenirea la banalul cotidian. Tatăl său îl trimite să cumpere pâine, îi aminteşte de terorişti, cel mai eficace instrument de manipulare din timpul loviturii de stat din decembrie 1989, fără temei considerată revoluţie. România s-a aflat atunci şi se află în continuare sub semnul crimei organizate, interne şi internaţionale. Dar substanţa visului lui Liviu o constituie dorinţa întemeierii unei familii. Taina nunţii nu va avea însă loc. Simbolul nunţii, rochia albă de mireasă, expresie a purităţii, a inocenţei, dar şi a începutului unei împliniri, este coborât în deriziune, ajungând un obiect de tocmeală ce poate fi înghesuit într-un frigider. Nici apa (marea) nu mai este investită cu încărcătura semantică originară, de element fundamental de purificare, eliberator, de integrare în armonia universală, ci ne apare ca un simplu decor. În finalul filmului, „visul lui Liviu” se destramă, se frânge brusc prin rostirea a două propoziţii lapidare, deşi sunt expresia unui ideal şi a unei realităţi umane fireşti, normale, coborându-l de la condiţia de posibilă personalitate de excepţie la aceea de anonim: „Am o fetiţă. Îmi faci o poză?”. Imaginea superbă, în ton suprarealist, a unui bloc, cu lumini la ferestre, care pluteşte pe apa mării tinzând să se scufunde, este vizualizarea metaforică a condiţiei lui Liviu, a visului său, a condiţiei generaţiei sale, cu o generoasă deschidere spre universalitate.
Mircea Dumitrescu
_______________________________________
Totul e imagine si sunet....restul e tacere....
|
|
