|
|
Un film onest, foarte bine realizat, primul după “evenimentele” din decembrie 1989, este Rosenemil, o tragică iubire, 1993, în regia lui Radu Gabrea, folosind ca sursă literară romanul omonim al lui Georg Hermann, o coproducţie germano-franco-elveţiano-română (Galla-Film München, Defa Studio Babelsberg, Molecule-Film Paris şi Profilm Bucureşti). A fost prezentat în premieră mondială în 1994 la Berlin, apoi în avanpremieră la Paris, în cadrul UNESCO. Este o poveste idilică în genul Adriana Lecouvrer, al Boemei sau al Damei cu camelii, pe gustul publicului de sfârşit de secol XVIII şi început de secol XIX – mă refer la mentalitatea teatrului bulevardier, un public care reacţiona îndeosebi la nivel afectiv. Aici, povestea unui tânăr fermecător, Emil, din clasa de jos, fost copil al străzii, atletic, sigur de el, dezinvolt, insinuant, descurcăreţ, o variantă de periferie a “eternului masculin”, ocupându-se cu fel de fel de expediente, fiind, nu întâmplător, şi difuzor de foiletoane, ajungând până la furturi, în bandă. Are două legături amoroase, prima, aproape întâmplătoare, cu o prostituată pentru cei de jos, Lissy, care îi aplică primele lecţii de “şlefuire”, şi a doua, voită, cu o prostituată de lux, frumoasa Bertha, care desăvârşeşte procesul de şlefuire. Două ipostaze ale “eternului feminin”, două întâmplări banale în condiţiile în care nu sunt convertite în acte estetice. Emil se reîntoarce la Lissy, acum pe moarte, bolnavă de TBC. Lissy moare, iar Emil pleacă în lume. O poveste idilică, din Berlinul anilor 1900, emoţionantă, cu actori frumoşi (Werner Stocker în rolul lui Emil, decedat imediat după premiera filmului la numai 38 de ani, Dana Vávrová în rolul Lissy şi Dominique Sanda în rolul Bertha), cu imagini superbe (operatorul filmărilor realizate în ţară de Radu Gabrea fiind Dinu Tănase – premiu UCIN), cu decoruri interesante, filmări chiar în Bucureşti, cu costume frumoase, cu montaj corect, cu muzică plăcută. Tocmai acestea constituie marele defect al filmului. Totul aici este prea frumos, prea corect, mult prea convenţional, ceea ce face din această peliculă efectul unei îndeletniciri artizanale. Povestea nu trimite la altceva decât este: o succesiune de fotografii, de multe ori aproape turistice, o proiecţie de diapozitive, o frumoasă ilustrare (iar nu re-creare) a unui minor text literar, care nu depăşeşte un exerciţiu de stil. De fapt, ceea ce îl caracterizează pe Radu Gabrea, ca regizor, este stăpânirea meşteşugului cinematografic, stilul îngrijit, prea îngrijit, calofil. Din aceste puncte de vedere, el se apropie de Dan Piţa şi de Mircea Veroiu.
Mircea Dumitrescu
_______________________________________
Totul e imagine si sunet....restul e tacere....
|
|
